SERIAL: Pandemiile în istorie. Episodul 6 | Gripa spaniolă din 1918-1920: Reacţia comunităţii medicale la cea mai gravă pandemie din istorie

SERIAL: Pandemiile în istorie. Episodul 6 | Gripa spaniolă din 1918-1920: Reacţia comunităţii medicale la cea mai gravă pandemie din istorie
foto: hepta.ro / Zuma Press / St. Louis Post-Dispatch

În ciuda denumirii sale, gripa spaniolă nu îşi are focarul iniţial în Peninsula Iberică. Denumirea încetăţenită se datorează circumstanţelor geopolitice ale momentului: în primăvara anului 1918 – atunci când izbucnea maladia – Primul Război Mondial era departe de a se fi încheiat, iar organele de presă ale ţărilor beligerante erau supuse cenzurii de război: le era interzis să relateze ştiri care ar fi putut demoraliza soldaţii şi populaţia civilă. În aceste condiţii, doar presa necenzurată a unei ţări neutre, precum Spania, a raportat răspândirea în spaţiul iberic a unei noi maladii ucigătoare. De vreme ce presa franceză, engleză, germană etc. nu scria niciun cuvânt despre flagelul gripal care făcea deja ravagii şi în aceste ţări, publicul european şi mondial a considerat (iniţial) că noua gripă e un fenomen exclusiv spaniol, şi a denumit-o în consecinţă.

Cum a apărut gripa spaniolă

Aşa-numita „gripă spaniolă” a apărut, de fapt, într-o cazarmă din Kansas, S.U.A. În dimineaţa zilei de 4 martie 1918, Albert Gitchell, bucătar de popotă la Camp Funston (una din multele cazărmi în care soldaţii americani erau instruiţi pentru a participa la marele război din Europa) s-a prezentat la infirmierie plângându-se de durere în gât, febră şi dureri de cap. Istoria îl va consemna pe Gitchell ca fiind pacientul-zero al unei pandemii de o talie aproape fără precedent în analele umanităţii.

Deplasările de trupe din timpul războiului au reprezentat un vector principal al răspândirii bolii: gripa i-a însoţit pe soldaţi în jurul lumii. La nivelul anului 1918, pe planeta noastră trăiau aproximativ 1,8 miliarde de oameni. Între declanşarea sa la începutul lunii martie 1918 şi până la ultimele îmbolnăviri din martie 1920, gripa spaniolă a infectat 500 de milioane de persoane – aproape unul din fiecare trei locuitori ai planetei s-a îmbolnăvit. Din rândul celor infectaţi, gripa a făcut undeva între 50 şi 100 de milioane de victime.

Într-un interval de doar doi ani, între 2,5% şi 5% din populaţia lumii a pierit din pricina acestei pandemii. În întreaga istorie a omenirii, doar marea ciumă din secolul al XIV-lea se apropie de proporţiile dezastrului din 1918. Acestea fiind zise, Organizaţia Mondială a Sănătăţii îi rezervă gripei spaniole dramatica distincţie de a fi fost „cea mai devastatoare răbufnire a unei maladii infecţioase înregistrată vreodată”.

Cum a reacţionat lumea medicală la izbucnirea acestui flagel îngrozitor?

La momentul respectiv, autorităţile medicale ale multor ţări erau conştiente de importanţa supravegherii şi surprinderii la timp a focarelor de infecţie. Recunoscând faptul că agenţii patogeni nu respectă frontierele, statele europene co-fondaseră în 1907, la Paris, Biroul Internaţional de Igienă Publică. Această instituţie era menită să colecteze şi să centralizeze raportări detaliate legate de diagnosticarea, morbiditatea (numărul de îmbolnăviri) şi mortalitatea (numărul de decese) oricărui focar infecţios apărut; în multe ţări, medicii erau obligaţi prin lege să elaboreze şi să înainteze aceste raportări detaliate, în caz contrar putând fi amendaţi, sau chiar privaţi de dreptul de a-şi practica meseria.

Din nefericire, listele naţionale de maladii raportabile cuprindeau numai bolile considerate a reprezenta un pericol pentru sănătatea publică; şi dacă tuberculoza, variola, holera figurau în mod curent pe astfel de liste, în schimb puţine ţări incluseseră şi „banala” gripă. Acesta este unul dintre motivele pentru care autorităţile publice au reacţionat lent şi ineficient la izbucnirea gripei spaniole.

Odată ce gravitatea situaţiei a fost recunoscută, s-a cerut, în sfârşit, raportarea cazurilor de influenza (așa cum era numită în epocă), şi în ţările care aveau resursele necesare, s-au implementat o serie de măsuri de distanţare socială: s-au închis teatrele, şcolile şi lăcaşurile de cult, a fost restricţionat accesul la transportul în comun şi au fost interzise adunările publice. Au fost impuse carantine în porturi şi gări, iar în spitale au fost create secţii de izolare, pentru a-i separa pe pacienţii infectaţi de ceilalţi bolnavi. De asemenea, s-au organizat campanii de informare publică ce îi sfătuiau pe oameni să folosească batista atunci când strănută, să se spele pe mâini în mod regulat, să evite mulţimile şi să-şi ţină geamurile deschise, fiindcă se ştia că microbii proliferează în condiţii de căldură şi umiditate. Măsurile de distanţare socială erau şi pe atunci – şi au rămas până astăzi! – cel mai eficient mod de prevenire a răspândirii unei epidemii.

Ce tratament trebuia urmat

Însă odată ce o persoană se îmbolnăvea, tratamentul disponibil era, în cele mai multe cazuri, strict simptomatic: medicii presciau multă odihnă, fluide (ceai cald) şi aspirină pentru controlul febrei. În mod esenţial, pacientul trebuia să învingă boala singur, bazându-se pe odihnă şi pe propriul sistem imunitar.

Se tratau de regulă doar simtomele, nu şi cauza bolii, deoarece cauza nu era cunoscută.

Existenţa bacteriilor fusese descoperită încă din secolul al XVII-lea, de către biologul şi opticianul olandez Antoni van Leeuwenhoek, atunci când acesta a observat o picătuă de apă la microscop. Acţiunea patogenă a unor bacterii – faptul că ele pot cauza boli – a fost stabilită însă abia la mijlocul veacului al XIX-lea, atunci când savanţi precum Louis Pasteur, Robert Koch şi Victor Babeş au pus bazele ştiinţei bacteriologiei. Emergenţa acestei noi discipline a revoluţionat medicina, din moment ce acum adevărata sursă a majorităţii bolilor era, în sfârşit, înţeleasă.

Viruşii nu sunt bacterii

Însă viruşii nu sunt bacterii. Bacteriile sunt microorganisme unicelulare înzestrate cu metabolism propriu, care consumă nutrienţi, excretează deşeuri, etc. Viruşii, în schimb, sunt doar secvenţe de cod genetic învelite într-o teacă proteică. Ei nu sunt, propriu-zis, vii (nu au metabolism propriu), şi nu pot exista autonom, ci doar parazitând celulele unui organism viu. Un virus se va ataşa de peretele celular, va deschide o breşă în acest perete şi îşi va injecta propriul cod genetic în celula-gazdă. Apoi, va „deturna” funcţiile celulei, obligând-o să îşi folosească resursele pentru a produce cât mai multe copii ale genomului viral. În final, multiplele exemplare de cod genetic viral vor emerge din celula-gazdă (adesea, ucigând-o), şi vor purcede să infecteze alte celule învecinate.

Problema fundamentală, pentru medicii anului 1918, era că virusul gripal era mult mai mic decât orice bacterie, iar microscoapele optice ale vremii nu erau destul de puternice pentru a-l putea observa direct. Existenţa viruşilor fusese teoretizată încă din 1892, atunci când botanistul rus Dimitri Ivanovski a identificat (doar observând simptomele) un virus care cauza o maladie a plantei de tutun. Termenul de „virus”, derivat dintr-un cuvânt latinesc însemnând „otravă”, sau „sevă puternică”, era deja folosit pentru a desemna această categorie de agenţi patogeni neidentificaţi; însă neputând fi observaţi direct, nimeni nu ştia exact ce sunt viruşii: toxine sau organisme, lichide sau particule, compuşi organici sau anorganici?

În 1892, savantul Richard Pfeiffer (unul din elevii lui Robert Koch) crezuse a fi descoperit bacteria care cauza gripa: aşa-numitul haemophilus influenzae. Acesta este un bacil real, observabil la microscop. Însă vaccinurile dezvoltate pentru a combate bacilul lui Pfeiffer s-au dovedit ineficiente în oprirea influenzei din 1918. Teoria savantului german despre originea gripei a fost, astfel, infirmată în modul cel mai dureros şi în circumstanţele cele mai tragice.

Neputinţa de a determina cauza exactă a influenzei din 1918 a creat mari dificultăţi în diagnosticarea sa corectă: în multe părţi ale lumii, medicii o confundau, în primă instanţă, cu tifosul, holera, febra dengue, sau cu alte maladii având expresii simptomatice similare. Diagnoza eronată îngreuna tratarea corectă a bolii, şi mai ales, împiedica impunerea în timp util a măsurilor de carantină.

Gripa spaniolă, un „eşec al bacteriologiei”?

Un exeget al gripei spaniole consideră că pandemia din 1918-1919 a reprezentat „cel mai mare eşec al ştiinţei medicale din secolul XX sau, dacă măsurăm după numărarea morţilor în cifre absolute, din toate timpurile.” Lovitura este extrem de dureroasă pentru comunitatea medicală a vremii, mai ales având în vedere imensele victorii ce fuseseră repurtate recent de noua stinţă a bacteriologiei: spre finele veacului al XIX-lea fuseseră deja identificaţi cu succes agenţii ptogeni cauzatori ai sifilisului, ciumei, holerei, antraxului şi malariei. Optimismul triumfalist al doctorilor fin-de-siècle se prăbuşeşte, însă, sub loviturile gripei spaniole, deopotrivă cu încrederea publică în virtuţile ştiinţei medicale moderne. În epocă se dicută chiar despre un posibil „eşec al bacteriologiei”!

Ce tratamente mai aplicau medicii celor bolnavi

Văzând că abordările convenţionale nu funcţionează, mulţi medici încep să exploreze metode terapeutice alternative. De exemplu, un anume doctor Gregor din Marea Britanie consemnează în 1919 obiceiul unor mame, care îşi duceau copiii bolnavi de tuse măgărească în fabricile unde se producea gaz de luptă pentru tranşeele Primului Război Mondial: femeile erau convinse că expunerea la vaporii chimici ameliora tusea violentă a odraslelor lor. Doctorul Gregor ia în serios această ipoteză năstruşnică. Ştiind că influenza produce complicaţii respiratorii, el compilează un tabel cu incidenţa cazurilor de gripă spaniolă în rândul lucrătorilor dintr-o fabrică britanică de gaze de luptă. Pe baza tabelului său, medicul ajunge la o concluzie… neaşteptată: expunerea regulată la vaporii unor substanţe aflate în compoziţia armelor chimice poate scădea riscul de îmbolnăvire.

Alţii experimentează cu soluţii mai puţin neortodoxe. Mai concret, unii medici observă că pacienţii care mor sunt, în general, răpuşi de pneumonii provocate de infecţii bacteriene secundare. Drept urmare, se încearcă administrarea unor vaccinuri care să combată un sprectru larg de bacterii cauzatoare de patologii respiratorii. De exemplu, spre finalul războiului, Sir William Leishman administrează soldaţilor săi un ser experimental, care conţinea un amestec de haemophilus influenzae, streptococi şi pneumococi. Leishman consemnează că în rândul militarilor inoculaţi, incidenţa complicaţiilor pulmonare (şi a mortalităţii) de pe urma gripei spaniole a fost sensibil redusă. Aşadar administrarea unui vaccin multi-bacterian putea, uneori, să fie eficientă în prevenirea complicaţiilor grave ale bolii (cf. L. Spinney). Şi mai interesantă este aserţiunea unui medic de ţară japonez, pe numele său Ijirō Gomibuchi. Acesta pretinde că administrând un vaccin anti-difteric, ar fi reuşit să-şi vindece pacienţii suferinzi de gripă spaniolă. Mai exact, Gomibuchi susţine că începând din 8 decembrie 1918 – când a început să administreze serul împotriva difteriei – nu ar mai fi înregistrat niciun deces în rândul bolnavilor de influenza pe care îi trata!

Din nefericire, niciuna din multiplele soluţii terapeutice încercate, fie ele mai mult sau mai puţin fanteziste, nu a fost testată temeinic şi aplicată pe scară largă. Drept urmare, gripa spaniolă a bântuit pământul timp de aproape doi ani, ucigând după bunul plac. Medicii, în bună măsură depăşiţi de situaţie, nu au putut-o stăvili, nici vindeca.

Boala a traversat planeta în trei valuri succesive, dispărând în mare parte de la sine, odată ce populaţia globului a fost imunizată prin expunere. Prin urmare libera expunere a populaţiilor la virusul pandemic – „soluţie” propusă mai deunăzi de către premierul Marii Britanii, Boris Johnson, pentru rezolvarea „naturală” a actualei pandemii – nu a fost, pentru bunicii noştri, o metodă prea convenabilă de inoculare împotriva gripei spaniole… fie ca zecile de milioane de morţi ai anului 1918 să ne fie învăţătură de minte: cel mai bun tratament este prevenţia.

Referințe:

CROSBY, Alfred, America’s Forgotten Pandemic: the Influenza of 1918, 2nd ed, Cambridge University Press, New York, 2003

DAVIS, Ryan A., The Spanish Flu: Narrative and Cultural Identity in Spain, 1918, Palgrave MacMillan, New York, 2013

JEFFERSON, Tom, Eliana Ferroni, „The Spanish Flu through the BMJ’s Eyes”, BMJ: British Medical Journal, Vol. 339, nr. 7735 / 19-26 decembrie 2009, pp. 1397-1399. https://www.jstor.org/stable/25673514 (accesat 13.04.2020)

PALMER, Edwina, Geoffrey W. Rice, „A Japanese Physician’s Response to Pandemic Influenza: Ijirō Gomibuchi and the ‘Spanish Flu’ in Yaita-Chō, 1918-1919”, Bulletin of the History of Medicine, Vol. 66, nr. 4 / iarnă 1992, p. 560-577. https://www.jstor.org/stable/44449345 (accesat 13.04.2020)

PHILIPS, Howard, David Killingray (eds), The Spanish Influenza Pandemic of 1918-1919: New Perspectives, Routledge, New York, 2003

SPINNEY, Laura, Pale Rider: the Spanish Flu of 1918 and How it Changed the World, PublicAffairs, Hachette Book Group, New York, 2017

TAUBENBERGER, J.K., D.M. Morens, „1918 influenza: the mother of all pandemics”, Emerging Infectious Diseases, nr. 12 / 2006, pp. 15-22

TOGNOTTI, Eugenia, „Scientific Triumphalism and Learning from Facts: Bacteriology and the ‘Spanish Flu’ Challenge of 1918”, Social History of Medicine, Vol. 16, nr. 1 / 2003, pp. 97-110

Vladimir Crețulescu, lector la Universitatea din București, specialist în istorie modernă și în istoria artei.

CITEȘTE ȘI: „SERIAL: Pandemiile în istorie. Episodul 3 | Ebola: Pandemia din care nu am învățat nimic

Urmăriți B1TV.ro și pe
`
Ultima oră
23:52 - Antrenorul secund al Ungariei s-a prăbușit în timpul meciului cu Olanda și a fost înconjurat rapid de colegi. Primele detalii despre starea lui Adam Szalai
23:36 - Kosovo amenință cu o acțiune la TAS după scandalul de la meciul cu România. Mai nou acuzațiile îi vizează și pe fotbaliștii români, nu numai pe fani
23:16 - Trafic blocat pe Valea Oltului după un accident violent
22:54 - Atac cu cuțitul la o școală din China. Cel puțin opt morți și 17 răniți
22:30 - Iulian Fota, despre nerecunoașterea Kosovo: Nu e definitivă, ci e condiționată / Probabil că la vremea respectivă au fost ceva griji legate de Transnistria / România a făcut o anumită flexibilizare (VIDEO)
22:04 - Florin Spătaru: PSD n-a făcut altceva decât să readucă România pe o cale stabilă și vrea să guverneze în continuare împreună cu PNL. Elena Lasconi se crede stăpâna inelelor (VIDEO)
21:46 - Radu Mihaiu: PSD este cel mai mare rău care se poate întâmpla acestei țări / Ne e foarte greu să îi separăm pe Ciolacu de Ciucă (VIDEO)
21:23 - Marcel Ciolacu, despre meciul cu Kosovo: Cred că e corect ca România să câștige cu 3-0 la masa verde / Nu am vrut să arătăm în mass-media cum au fost primiți suporterii români în Kosovo. A fost ceva care îți lasă un gust amar (VIDEO)
21:03 - Robert Sighiartău: PSD se pregătește, în cazul în care câștigă alegerile prezidențiale, la o guvernare cu AUR. Vor schimba denumirea acestui partid, se vor rupe mai mulți parlamentari (VIDEO)
20:44 - Olaf Scholz spune că a fost surprins pozitiv de discuția cu Donald Trump. Au vorbit „pe larg despre Ucraina”