SERIAL: Pandemiile în istorie. Episodul 3 | Ebola: Pandemia din care nu am învățat nimic

Într-o lume care trăiește de câteva luni sub amenințarea coronavirusul, covid-19, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) anunța prin comunicatul din 10 aprilie 2020 apariția unui nou caz de Ebola, febra hemoragică care a ucis mii de oameni pe continentul african, readucând în memorie o mai veche spaimă, cea care ne-a cuprins tot în această perioadă, dar cu șase ani în urmă, în 2014. Ciudatul virus a fost înregistat pentru întâia dată în 1976 și de atunci a avut mai mult de 25 de pusee grave în Africa Centrală, între ele ultimul în 2018 când epidemia a pornit din orașul Beni situat în nord- estul RD Congo (locul din care provine și actuala victimă), iar în urma ei și-au pierdut viața 2273. Percepție asupra pericolului pe care febra hemoragică Ebola îl poate reprezenta pentru omenire s-a schimbat însă în 2014 când , ,,virusul fără frontiere,, a migrat din Africa Centrală cuprinzând cu o repeziciune neașteptată mai multe țări din Africa de Vest și de acolo ajungând în SUA, Europa și Asia amenintând să declanșeze o pandemie cum lumea nu mai cunoscuse de la începutul secolului al XX-lea.

O boală misterioasă a apărut în 2013

La sfârșitul lui decembrie 2013 o boală misterioasă a început să se propage dintr-un mic sat din pădurile Guineei și primele cazuri au trecut neobservate până în martie 2014 datorită simptomatologiei aparent asemănătoare cu cea a gripei severe.

Studiile retrospective întreprinse de OMS cu sprijinul Ministerului Sănătății din Guineea au identificat ca pacient 0 un băiețel de 18 luni din satul Meliandou, iar ca sursă a infecției,o specie de liliac sălbatic ajunsă în preajma satului datorită distrugerii pădurii în urma exploatărilor miniere necontrolate. În a doua săptămână din ianuarie 2014 au murit mai multe persoane din familia băiatului, vraci din comunitate și personal medical din spitalul unde mai mulți pacienți au fost internați după ce au acuzat aceleași simptome – febră și vărsături. La 1 februarie 2014, virusul ajungea în capitala Conakry purtat de o rudă îndepărtată a primului pacient, care se stinge și ea într-un spital unde nimeni nu știa nimic despre Ebola. Prima alertă a fost dată în martie 2014 când s-a și declanșat o anchetă epidemiologică, iar diagnosticul anunțat a stârnit neliniște: specia Zair a virusului Ebola, o tulpină cu o rată de mortalitate foarte mare (peste 90%), a doua după rabie în bolile infecțioase.

Imediat în urma anunțului a fost organizată o structură paralelă Ministerului Sănătății din Guineea atașată Președintiei, Coordination Nationale de lutte contre l’épidémie d’Ebola (Riposte) prezidată de doctorul Sakoba Keita, având ca membri cadre din minister, medici autohtoni și străini între care și specialiști în studii epidemiologice din RDCongo și Franța, consultanți din OMS și partenerii internaționali pentru dezvoltare ai Guineei. Boala s-a răspândit repede în Guineea în contextul interdependenței între mediul urbat și cel rural și pe fondul mobilității crescute a populației care, în țările din Africa, circulă frecvent între sat și oraș obligați fiind de necesitatea de a avea acces la anumite servicii medicale și educaționale.

Ce s-a întâmplat în perioada2014-2015, în plină epidemie de Ebola

O bogată literatura antropologică și sociologică consacrată epidemiei de Ebola din 2014-2015 a pus în evidență reticențele și rezistența populației la măsurile propuse de comisia națională relevând totodată înfruntarea între demersul medical de sănătate publică și valorile sociale și culturale ale populațiilor locale. Membrii comisiei au fost incapabili să înțeleagă conduita populațiilor rurale ținând cont de diferențele sociale majore și acest fapt a avut ca rezultat încă de la început declanșarea unor manifestări violente sau tăcute de rezistență care au continua și mai târziu. Pe un alt palier, epidemia a scos în evidență o mulțime de prejudecăți și stereotipuri etnice, ce s-au dovedit a fi îngreunat mult aplicarea măsurilor de stopare a propagării virusului.

Pe scena politică internațională, în 2014 s-au derulat cu repeziciune evenimentele din Ukraina, Siria, Irak, Gaza, Mali și Centrafrica, iar factorii de decizie și opinia publică internațională s-au dovedit a fi mult prea preocupați de consecințele lor imediate pentru a mai acorda atenție și problemelor cu care se confruntau structurile de sănătate din statele Africii de Vest.

În vară, când primele cazuri au fost declarate în Nigeria și în Senegal, comunitatea internațională a dat primele semne de mobilizare după ce OMS a proclamat epidemia de Ebola în Africa de Vest și urgență la nivel internațional în domeniul sănătății publice (8 august 2014). În toamna aceluiași an, primele cazuri de Ebola au fost semnalate în SUA, în Europa și în Asia marcând începutul unei psihoze mondiale.

La fel ca în cazul proiectelor pentru dezvoltare, acțiunile contra epidemiei Ebola au adus împreună operatori străini și locali deținători ai unui capital economic și cultural, reprezentanți ai elitelor urbane și cosmopolite și populațiile sărace și analfabete. Banca Mondială, Banca Africana de Dezvoltare, Națiunile Unite și Uniunea Europeană au fost primele care au deblocat sume importante pentru a susține sistemele de sănătate din statele cele mai afectate și pentru ca bolnavii să poată fi izolați și îngrijți în spitalele cele mai apropiate. Ajutor logistic a venit din SUA care au instalat unități de izolare la frontieră între Guineea, Liberia și Sierra Leone (statele cele mai afectate) și au asigurat echipamente medicale. Echipe medicale din China și Cuba s-au alăturat ONG-ului Médecines sans Frontières aflat pe frontul luptei împotriva virusului încă de la apariția primelor cazuri.

Cum măsurile au fost luate târziu, în lipsa structurilor de sănătate capabile să preia și să trateze bolnavi în mediul rural, spitalele din orașe s-au dovedit repede depășite de situație și virusul s-a propagat cu repeziciune. Până în februarie 2015, epidemia de Ebola a cuprins aproape întreaga Africă de Vest (Guineea, Liberia, Sierra Leone, Nigeria, Mali și Senegal) și a curmat mii de vieți. Statisticile, deși incomplete din lipsa datelor clare de la începutul epidemiei, menționează 22 495 de îmbolnăviri și 8981 de decese, cu un greu tribut plătit de personalul medical care nu a primit la timp echipamente de protecție sau a fost sumar instruit cum să le folosească: 649 de contaminări și 365 decese.

Efectele crizeidin 2014 -2015 provocată de Ebola în Africa de Vest

Criza din 2014 -2015 provocată de Ebola în Africa de Vest a atras atenția nu numai asupra sistemului de sănătate din cele trei state africane greu încercate, ci a dezvăluit și faptul că mult discutata și promisa creștere economică în Africa s-a făcut într-un context haotic și s-a dovedit a fi volatilă și diferită de la o țară la alta. Tot ea a demonstrat că epidemiile sunt și procese sociale influențate de istorie, de politică, de cultură și de organizarea și dinamica socială.

Răspunsul târziu și ezitant la criza sanitară considerat de mulți ,,inadecvat și dezastruos,, a demonstrat absența unui adevărat leadership politic, a determinării politice și ineficiența guvernării globale în care toată lumea părea a fi responsabilă și în fapt nimeni nu a asumat deciziile importante imediate. Ravagiile făcute de virusul febrei hemoragice au arătat și că nu existau mecanisme eficiente și rapide pentru a răspunde crizelor sanitare majore și că, așa cum atrăgea atenția Banca Mondială, o pandemie putea face milioane de morți în întreaga lume. Atunci a devenit evident că securitatea sanitară mondială trebuia regândită, iar diplomația sanitară invitată să își asume obligațiile.

Referințe:

Somparé Abdoulaye Watem, «La lutte contre l’épidémie d’Ebola en Guinée et les difficultés liées aux identités professionnelles et communautaires», Société Plurielles, n.3 Varia, 2019, pp. 3 – 24

SomparéAbdoulayeWotem& BottaSomparéEster, 2018, “Mistrust During the Ebola Epidemics in Guinea” in Muhlfried Florian (dir.), Mistrust, ethnographic approximations, Transcript, Bielefeld, pp.129-145.

Simona Corlan-Ioan, africanist și istoric al secolelor XIX-XX, director al Institutului de Studii Africane al Universității din București