Oamenii folosesc peșterile de pe Valea Mureșului de milenii. În mod remarcabil, un colonist preistoric a atins odată statutul de celebritate pentru viața sa lungă, înregistrând peste 140 de ani.
De-a lungul timpului, colțurile îndepărtate ale Hunedoarei au fost locuite de oameni care duc stiluri de viață neconvenționale, lăsând adesea localnicii cu un sentiment de neînțelegere.
Printre cei care s-au retras în sălbăticia împădurită, câțiva au căutat singurătatea în peșteri sau păduri, subzistând din bunăstarea naturii. Între timp, alții au captivat o audiență de adepți și discipoli cu poveștile lor. În timp ce unii îi considerau lideri spirituali, societatea românească îi vedea și ca pe niște străini excentrici care nu se puteau adapta la viața civilizată.
Numele Iancu lui Dida (Călăbăț) a devenit o figură legendară în satele comunei Ilia, situate de-a lungul văii Mureșului. Trăind în singurătate într-o peșteră din satul Săcămaș, el a ajuns la o vârstă de peste 140 de ani, supraviețuind până în anii 1950. Profesorul Ieronim Lazăr a povestit mai târziu povestea sa.
„Prin anii ‘50 mă aflam pe strada gării din Deva de vorbă cu un consătean din Brănişca. La un moment dat prietenul meu mă făcu atent: ”Uite-l pe Iancu ăsta. Nu ştie câţi ani are”. Pe lângă noi trecuse un omuleţ de vreun metru şi ceva îmbrăcat cu fustă, desculţ, cu o ploscă legată la cingătoare, iar pe umăr cu o traistă agăţată în toporişcă. Avea pe cap un păr foarte des şi purta barbă. Omuleţul a auzit că despre el este vorba, a întors capul, dar şi-a văzut de drum. Era vară, în zi de miercuri, când la Deva se ţine târg săptămânal. Iancu pornise dis-de-dimineaţă de la Săcămaş, pe jos, şi călca sprinten ca un tinerel”, susținea acesta, într-un articol din 2015, scrie Adevărul.
De la Săcămaș la Deva sunt peste 20 de kilometri, însă Iancu îi putea parcurge fără probleme, chiar și la o vârstă care avea să îi uluiască pe cei care au aflat-o. Modul de viață al bărbatului misterios i-a făcut curioși pe agenții Securității.
„După o vreme când stăteam pe o bancă publică cu colonelul Călugăru, pe atunci medicul securităţii regionale, amicul meu a scos din buzunar nişte fotografii în care pe cine îl văd? Pe omuleţul din Săcămaş. ”Vezi pe pişpiricul ăsta?” – îmi zice doctorul. ”Ar putea fi recordman naţional sau chiar european la longevitate. Doctorul îmi dete câteva poze pe care fotograful securităţii le făcuse la faţa locului, adică la peştera din pădurea unde Iancu avea ”domiciliul”. Fiindcă era un om singuratic şi de o vârstă necunoscută, Iancu fusese dat în atenţia Ministerului de Interne, iar doctorul personal trebuia să-l aibă de grijă. Aflând că aici trăieşte un om ciudat şi semisălbatic, autorităţile l-au trimis la Institutul C.I. Parhon din Bucureşti, pentru studii de geriatrie. Cei de la Institut i-au analizat părul şi i-au evaluat vârsta la circa 140 ani”, arăta profesorul.
Lazăr a povestit că Iancu a rămas mereu fără acte, chiar dacă a îmbătrânit. Bătrânii din zona Văii Mureșului l-au recunoscut ca un bărbat în vârstă, chiar și când ei înșiși erau încă copii.
În timp ce primea îngrijiri medicale la institut, bătrânul a încercat să fugă din camera sa în nenumărate rânduri, apelând chiar și la alpiniști pentru a naviga pe fereastră. În ciuda eforturilor îngrijitorilor săi de a-l reține, a intrat în greva foamei, riscând subnutriție și foamete.
După multă grămadă, el a fost în cele din urmă trimis înapoi pe terenurile sale ancestrale, unde s-a stabilit în peștera lui familiară. Potrivit băștinașilor, peștera avea două plăci de piatră pe care el alterna încălzirea și dormitul.
„La intrarea în peşteră a înjghebat o uşă din lemn prin care intra aerul, dar nu puteau intra lupi. Iancu nu îşi retezase unghiile şi ele crescuseră ca nişte ghiare. Administraţia pădurilor l-a obligat să poarte pe cap o basma roşie pentru a nu fi confundat cu vânatul. Cu ce se hrănea Iancu? Cu măcriş, flori de salcâm, fructe de pădure, bea apă de izvor şi respira aer curat. Gospodinele din sat îi aduceau de-ale gurii, iar Iancu le dădea în schimb linguri de lemn şi fluiere din soc”, arăta profesorul care îl cunoscuse.
Era o fire veselă și adesea făcea lumea să râdă cu hohote. Cu timpul, a devenit un personaj cunoscut, pe care îl vizitau chiar și unii demnitari comuniști.
„Ministrul minelor, Bujor Almăşan, i-a dat lui Iancu 500 lei, adică 5 bancnote noi de câte 100. El nu prea umbla cu bani, dar i-a luat. A doua zi, pe acolo a trecut băiatul cârciumarului din Leşnic. Acesta a văzut bancnotele şi le-a cerut. Iancu s-a împotrivit şi tânărul l-a lovit cu o bâtă în cap, i-a luat banii şi dus a fost. Din acel moment Iancu s-a îmbolnăvit. El de mult nu mai vorbea, ci doar gângăvea ceva şi se înţelegea prin semne. Arăta cu mâna spre cap şi dădea de înţeles că a fost lovit. Colonelul Rusu, pe atunci şef la pază şi ordine, mi-a relatat că o săptămână a fost în anchetă. A aflat cine era făptaşul şi s-au luat măsuri de rigoare. Iancu, care nu se mai putea descurca singur, a fost dus în gârliciul unei pivniţe din sat, unde s-a mai chinuit o vreme până când şi-a încheiat socotelile cu lumea asta. Sătenii au pus mână de la mână şi i-au făcut o înmormântare creştinească”, relata Lazăr.