"Prețul aurului" povestit de o altă campioană olimpică: Mai erau şi palmele, «castanele» pe care mi le-am luat. Sau jignirile, gen «Graso!» sau «Proasto!»

“Prețul aurului” pare a fi prea mare uneori. Nici măcar medaliile la Jocurile Olimpie nu le-a făcut pe marile campioane să treacă peste bătăile și jignirile de la loturile sportive.

După ce Maria Olaru a povestit în cartea sa ce a trebui să înfrunte în anii stați la Deva din partea antrenorilor Mariana Bitang și Octavian Bellu, înotătoarea Diana Mocanu relatează fapte similar petrecute în cei 8 ani pe care i-a petrecut mai mult în bazinul olimpic.

„Am participat la Jocurile Olimpice alături de alte două brăilence, Camelia Potec şi Beatrice Câşlaru. Cu Beatrice am stat în cameră. Acomodarea cu fusul orar a fost grea, pentru că prânzul la ei însemna noapte la noi. Ne-au trebuit câteva zile ca să ne obişnuim. Secretul reuşitei mele a stat întotdeauna în faptul că, din momentul în care intram în bazin, nimic altceva nu mai conta. Nu m-a interesat niciodată ce făceau ceilalţi sportivi, iar puţinul timp liber era dedicat exclusiv odihnei“, a mai povestit Mocanu, scrie Adevărul.

Diana Mocanu a uimit lumea la cea de a XXVII-a ediţie a Jocurilor Olimpice, care desfăşurat la Sydney, în Australia, în perioada 15 septembrie – 1 octombrie 2000. Românca de 16 ani a reușit să obțină două medalii de aur: la 100 și 200 de metri spate.

„În ce mă priveşte, a fost vorba şi de puţin noroc, dar performanţele pe care le-am obţinut s-au datorat efortului şi muncii susţinute. Mă antrenam de două ori pe zi, câte trei ore dimineaţa şi alte trei după-amiaza, cu antrenoarea mea Laura Sachelarie, o tipă vulcanică, dar care făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să-i ajute pe sportivi. De multe ori, prefera să pună bani din buzunar, ca să ne ajute să stăm la hotel. Pentru ea, bazinul a fost pe primul plan. De la antrenoarea mea am învăţat, în primul rând, modestia“, a povestit înotătoarea.

Diana Mocanu s-a retras din sport la doar 20 de ani, “terminată fizic şi psihic”.

”De la vârsta de 12 ani a trebuit să fac faţă unui volum de muncă imens. Mai erau şi palmele, «castanele» pe care mi le-am luat. Sau jignirile, gen «Graso!» sau «Proasto!», pe care le-am suportat din partea antrenoarei. După Olimpiada de la Sydney am cerut un an de pauză, pentru că eram extrem de obosită. Din păcate, am fost obligată să merg mai departe iar organismul meu a cedat. Medicii şi antrenorii ar fi trebuit să ştie cum să-mi dozeze programul pentru a nu-mi distruge cariera. Eram doar un copil”, a mai spus fosta sportivă.