Andrei Pleșu povestește cum s-a făcut primul Guvern de după Revoluție: Cine a stat în spatele numirii filozofului la Cultură și cum a ajuns Mihai Șora ministru al Educației

La 30 de ani de la Revoluție, scriitorul Andrei Pleșu a ținut să infirme niște mituri care circulă privind prezența sa alături de cei care au preluat puterea în decembrie 1989 și despre felul în care a ajuns să fie ministru la Cultură în primul guvern post-decembrist.

„Mai întîi variantele suprarealiste: 1) Am făcut parte dintr-un complot pre-revoluționar! Cînd eram în „așa-zisul“ exil de la Tescani, am fost vizitat acolo, spune cineva, de Ion Iliescu și de Virgil Măgureanu, cu care am „definitivat“ scenariul revoluției. În realitate, Ion Iliescu n-a pus niciodată piciorul la Tescani, iar despre Virgil Măgureanu nu știam, în 1989, nimic. Cu atît mai puțin cum arată. (Dar uite că „martorul“ complotului îl cunoștea încă de-atunci, de vreme ce l-a recunoscut!) Pe de altă parte, regret sincer că teoria cu complotul nu ține. Aș fi fost mîndru să fac parte din înaltele creiere ale schimbării de regim”, scrie Andrei Pleșu în Dilema Veche.

Filozoful dezminte și vreo legătură pe care să o fi avut cu primul premier Petre Roman care i-ar fi falicitat numirea în fruntea Ministerului Culturii.

Politică - 18 nov, 10:43

Replici memorabile din confruntările între candidații la prezidențiale: „Voi lupta până la ultima picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine” / Cum am ajuns de la lecția de democrație dată de Ion Rațiu la a nu avea deloc dezbateri electorale (VIDEO)

„2) Imediat după „evenimente“ l-am lingușit pe Petre Roman, l-am rugat onctuos să mă facă ministru. Adevărul este că habar n-aveam cine e Petre Roman pînă în ziua în care am fost convocat la o întrunire în clădirea Ministerului de Externe de atunci (azi, clădirea Guvernului). Lucrurile s-au petrecut astfel: eram la Uniunea Artiștilor Plastici (din care făceam parte, în secția de critică de artă), pentru o ședință de reevaluare instituțională, în urma schimbărilor politice. Un bun prieten, pictorul Florin Ciubotaru, a intrat în cameră și mi-a spus că sînt căutat de reprezentanții Frontului. Trebuia să iau parte la o consfătuire a noilor conducători cu reprezentanți ai societății civile. M-am dus și am dat peste o mulțime de figuri cunoscute, convocate, toate, pentru dezbatere: de la Doina Cornea la László Tökés, de la Mircea Dinescu la Ana Blandiana, de la Sergiu Nicolaescu la Silviu Brucan, de la Mariana Celac la Gabriel Andreescu etc. (nu țin minte toată lista). Ședința (sfîrșit de decembrie) era condusă de Ion Iliescu și Petre Roman. În ceea ce mă privește, nu mă socoteam – și nu m-am socotit niciodată – un „disident“ radical. M-am gîndit că fusesem chemat la propunerea lui Dinescu. Altcineva mi-a spus că doamna Cornea ar fi întrebat de mine, observînd ca nu sînt de față. Măgulitor, dacă așa o fi fost!„, arată Andrei Pleșu.

În realitate, arată Pleșu, numirea sa a venit la sugestia lui Mircea Dinescu fără ca nimeni să se opună, iar el, la rândul său, l-a propus pe Mihai Șora pentru Educație. Dacă, ambele numiri s-au făcut fără opoziție, nu la fel s-a întâmplat cu Sergiu Nicolăescu care s-a autopropus la Apărare, dar nu a primit aprobare.

„La un moment dat, a apărut ideea că ar trebui schițată o listă „post-revoluționară“ a guvernului. Se așteptau propuneri. Mircea Dinescu s-a ridicat și a spus, cu aplombul cunoscut: „La Cultură e simplu. Îl propun pe Pleșu“. N-au existat obiecții. Unii nu știau probabil nimic despre mine (mă întreb dacă aveam un portret bine conturat chiar pentru dl Roman), altora – oamenilor politici – nu le păsa prea mult de un minister mai curînd ornamental. „Cunoscătorii“ aveau cu siguranță ochii ațintiți pe Interne, Finanțe, Apărare, Justiție… Fapt e că propunerea lui Dinescu a fost preluată fără comentarii. Petre Roman a avut, la rîndul lui, o idee pentru Învățămînt: dl Gheorghe Ștefan. Nici el nu era o figură prea cunoscută (ulterior a ajuns, totuși, ministru și s-a dovedit o foarte bună alegere), așa că m-am trezit intervenind: „L‑aș propune pe dl Mihai Șora“. Îl știam din lecturi și din felurite întîlniri literare și știam și de episodul consilieratului său pe lîngă Mircea Malița, tot la Învățămînt. La auzul numelui său, s-a auzit o voce, din jurul mesei: „Susțin această propunere!“. Era vocea lui Silviu Brucan. Propunerea a fost acceptată. De restul nu-mi mai aduc aminte. Ba da. A luat cuvîntul, la un moment dat, Sergiu Nicolaescu și s-a propus singur ministru al Armatei. Dinescu i-a tăiat-o prompt: „Hai, bre, ce-o să zică lumea?! Că avem armată de film, de figurație? Să fim serioși!“. Ana Blandiana și-a manifestat și ea dezacordul. Propunerea a fost respinsă, Nicolaescu s-a îmbufnat, dar mai apoi i s-a acordat o compensație: să răspundă de armată la nivel politic, din structura CFSN”, arată Andrei Pleșu.