„Gavroche de România“ : Ce-a ajuns COPILUL SIMBOL al Revoluției române și cum vede acum situația țării. „Rămânem cu HOȚII şi cu ciurucurile“ (FOTO)
A devenit cunoscut în toată lumea când a apărut pe coperta revistei franceze „Paris Match“, din 4 ianuarie 1990. Florin Vieru, fiul unei familii cu 10 copii, orfan de tată, avea pe atunci 14ani.
Viaţa n-a fost blândă cu „Gavroche de România“ nici înainte de ’89, nici în anii de tranziţie. A muncit de mic, presat de neajunsurile familiei numeroase din care provine. A lucrat ca şofer, a fost agent de vânzări şi, din dorinţa unui trai mai bun, a fost nevoit să-l caute în străinătate, la muncă. O vreme a fost şomer. Un incident penal, dar despre care nu-i place să vorbească, a fost o povară în plus pe umerii săi. Dar, viaţa a mers înainte.
Acum, după 28 de ani de la acele momente de cotitură istorică, Gavroche e dezamăgit. Într-un interviu pentru osursă locală, vorbeşte cu înverşunare de clasa politică, de involuţia României care alungă tinerii din ţară şi de liderii care nu-şi respectă adevăratele valori.
Florin Vieru speră însă să trăiască vremea când o să vină „cineva“ să ridice ţara, el însuși întreabându-se dacă nu cumva ar fi putut face mai mult pentru ţara lui…
Anii comunismului
„Mă gândeam că era ciudat că n-aveam voie să facem politică. Mama ne îndemna mereu, pe mine şi pe fraţii mei, să avem grijă ce vorbim cu oamenii, să nu provocăm pe nimeni, să nu spunem ceva urât despre Ceauşescu, despre primar, despre oricine.“
„Treaba asta despre cozi n-veam cum să n-o ţin minte pentru că m-a marcat. Plecam la zece seara şi stăteam toată noaptea până dimineaţa ca să prind ceva. Şi fraţii mei la fel făceau. “
„Toate greutăţile astea din familia noastră m-au făcut să cresc mai repede. La 14 ani, la Revoluţie, deja nu mă mai consideram un copil – eram deja un om matur. “
Anii de tranziție
„Am fost tentat (n.r. de politică) o vreme şi am luat legătura cu câţiva politicieni, dar, când am văzut ce înseamnă politica atunci, m-am retras. Era imediat după ’90, în partidul lui Ion Iliescu. Oamenii lui m-au căutat şi am stat de vorbă cu el. M-a întrebat ce-mi doresc. Nu voiam decât să am un loc de muncă şi să-mi continui studiile. Din păcate, nu s-a întâmplat chiar aşa. M-am căsătorit la vârsta de 19 ani, apoi au venit copiii, aveam alte responsabilităţi. Ne trebuia o casă, un loc de muncă stabil din care să ne câştigăm pâinea.“
„Prin ’92, de exemplu, m-au căutat cei din Convenţia Democrată Română – partidul lui Emil Constantinescu – şi mi-au povestit ce vor să facă dacă vor câştiga alegerile. Mi-au plăcut ideile lor, nu pentru mine, ci pentru binele acestui popor. Am fost de acord să merg să-l susţin în campania electorală. (…)Pe atunci munceam şi, ca să-l pot însoţi pe Emil Constantinescu prin ţară, am primit trei luni de concediu fără salariu. După ce m-am întors, după ce domnul Constantinescu a pierdut alegerile, am rămas şi fără serviciu. Colegii au găsit pe altcineva şi am luat-o iar de la zero.“
Anii de acum…
„Simt o dezamăgire totală. Şi-mi pare rău de toţi tinerii care au murit la Revoluţie. Stau şi mă uit la copiii mei, la tineret – n-au un viitor. Toţi cei care au ambiţia să înveţe sunt marginalizaţi. Şi ce fac? Iau calea străinătăţii. Şi rămânem cu hoţii şi cu ciurucurile. Apoi ne gândim oare de ce ne e aşa de greu? Nu s-a schimbat nimic. În afară că unii s-au îmbogăţit şi că ţara a luat-o în jos. Nu vedeţi că şi acum sunt aceiaşi politicieni din anii ’90? “
Interviul integral îl puteți citi aici