"Am cancer. Ești arestat preventiv și ți se dă rețeta <stai liniștit nu ai cazier>": Elena Udrea luptă pentru drepturile celor aflaţi în arest preventiv

Elena Udrea a postat pe pagina sa de Facebook scrisoarea unei „tinere femei necunoscute care a trăit coșmarul arestului preventiv”.

Politicianul scrie, înainte de a publica scrisoarea, că „într-o zi, mulți dintre cei care astăzi mă judecați pentru preocuparea ca drepturile omului, fie el și un inculpat, să fie respectate, îmi veți mulțumi”

„Am cancer„, așa își începe femeia povestea.

Monden - 11 nov, 11:48

Presa britanică, despre revenirea lui Kate Middleton după diagnosticul de cancer: „Curajoasa Kate, înapoi la datorie”

„…și nu mă refer la ceea ce majoritatea ați gândi la auzirea acestei afirmații. Pentru a fi bolnav nu au neovie de o maladie fizică.   Trupul și sufletul mi-au fost invadate de un vírus care mă mácina încetul cu încetul. Ca și o maladie fizică nu știu cât va dura, nu știu ce urmează să mi se întâmple. încerc să îl tratez, să opun rezistență…dacă nu va funcționa? Dacă am să cedez? Mă uit în jur la oamenii care mă iubesc și lupt …mă uit la oamenii care mi-au întins o mână deși nu m-au cunoscut ci pur și simplu pentru că pe chipul meu se citeau neputință și tristețea… și lupt în continuare.

Am cancer…sunt un om cu handicap…cu probleme. Nu fizic ci pentru faptul că trăiesc într-o țară unde ești etichetat fără dovezi. ți se ia dreptul la viață, la un viitor pentru faptul că unii sau alții cred sau presupun. Ce să faci? încotro să apuci? Cum să lupți și să stai în picioare? Cum să te reintegrezi într-o societate care te consideră vinovat, un monstru, un hoț…pentru că au auzit ei, au citit pe internet sau au văzut la televizor? Cum să o iei de la început când trăiești într-un sistem în care majoritatea oamenilor sunt lași, slabi și fără personalitate?   Care fug și îți întorc spatele de teamă să nu se molipsească și ei. Cum să te întărești și să te pregătești de luptă când ți s-au luat toate armele? și totuși lupți în mâinile și picioarele goale…împotrivă unor adversari care au toate armele și toate atuurile posibile. De ce? Pentru că de partea ta ai cele mai de preț arme: speranța, credința și dreptatea divină care depășesc orice armă fizică sau pământească. Lupți pentru puținii oameni care ți-au rămas alături și care te sprijină necondiționat…pentru a arăta că nu e totul pierdut…că încă se poate…încă putem schimba răutatea și mânia în bunătate și blândețe. Pentru că acolo sus există o putere divină care ne întărește și ne ridica atunci când simtitm că totul s-à terminat. De ce cancer? Pentru că DA, arestul preventiv este la fel că și CANCERUL.

Un handicap cu care trăiești toată viața dacă ai norocul să fii puternic și să lupți sau în fața căruia cedezi și te transformi într-un monstru așa cum ei te vor….renunți la principiile și convingerile tale și ajungi ceea ce ei au vrut. și atunci mori….pe interior nu mai ești decât o epavă care plutește în derivă, nu mai ești om, nu mai simți…nu mai TRĂIEȘTI. Ești arestat preventiv și ți se dá rețeta „stai liniștit nu ai cazier :)))”. Ce să faci? Să umbli cu rețeta lipită pe frunte când deja fără nici o analiză ți s-à pus un diagnostic? Când toți se feresc de tine că ești bolnav și nu cumva să le dai și lor virusul…. Sunt convinsă că nu sunt singură….suntem mulți bolnavi….o parte chiar ne cunoaștem, victime ale virusului care a invadat sistemul în care am ales să trăim. Ni se propun tot felul de tratamente…să dăm virusul mai departe la alții că așa ne vom vindecă.

Odată instalat nu mai scăpăm de el. Cei care cred asta sunt fie prea slabi fie prea naivi….nu avem decât să găsim o cale de a traí cu el și de încerca să îl oprim din a se răspândi. Suntem oameni, frumoși, atât pe exterior cât și pe interior, deși în ziua de astăzi frumusețea nu mai este un avantaj ci mai degrabă o povară, și împreună putem reuși.

Am cancer, da! Sunt bolnavă! Nu știu dacă mă voi vindeca sau nu, nu știu ce urmează. Nu îmi este frică decât de singurătate și de posibilitatea că vreodată, într-un acces de disperare să renunț la mine și să mă transform în ei. însă gândurile acestea groaznice mă determină să nu renunț, țin capul sus!!! Am speranță, credință și merg înainte orice ar fi!

Atâta timp cât suntem uniți, acești puțini OAMENI care am rămas cred că putem merge înainte și putem răzbi.”

Arestat preventiv, pacient DLG„.