Studiile arată că televizorul este o distracție accesibilă și cu costuri reduse mai ales pentru persoanele mai puțin educate și cu venituri mai mici. De asemenea, acesta poate oferi o senzație temporară de evadare dintr-o realitate care altfel ar putea induce sentimente, să le spunem, nu foarte pozitive față de costul vieții și împărțirea în clase sociale. Telenovelele asta fac, în cazul foarte multor oameni, afectează în mod semnificativ construcția percepției realității.
A fost difuzat și primul episod din Lia, soția soțului meu – o nouă telenovelă turcească adaptată după serialul Asla Vazgeçmem, produsă de Ruxandra Ion, Radu Grigore și Bianca Mina pentru Antena 1.
Sigur că seamănă cu toate celelalte telenovele de până acum, rețeta este aceeași, ea săracă, el bogat, dragoste mare și ură pe măsură.
De fiecare dată când verific cum arată o telenovelă din zilele noastre – fac un salt în timp – înapoi în anii 90 când era la modă Marimar.
Trebuie să recunoaștem că e și aceasta o trăsătură interesantă a divertismentului popular, să treacă mai mult de 20 de ani peste tine și tu să nu poți să schimbi nimic din construcția unui produs pentru mase – mase care, între timp, ai senzația că s-au mai reconfigurat și ele de câteva ori în ultimele două decenii.
Însă noi ne întoarcem și mai mult în trecut, ne ducem direct în perioada cu boieri și pălmași. Mai toate telenovelele noi sunt despre servitori care locuiesc cu stăpânii, practic o familie de servitori își crește mereu copiii în apropierea „domnilor” cu bani iar aceștia inevitabil se îndrăgostesc de cineva din familia servitorilor și tot așa, la nesfârșit, prințul pe cal alb care o salvează pe Cenușăreasa, o rețetă bătătorită și refolosită de scenariști până la obsesie.
Obsesia consumatorului. Aici voiam să ajung. S-au scris nenumărate studii despre cum telenovelele și plasarea de produse merg mână în mână atunci când vor să stoarcă banii consumatorului.
Acest tip de divertisment îl ține pe telespectator captiv într-o continuă dorință de a deveni personajul cu care se indentifică pe micile ecrane și îl face să uite că e plătit prost sau că în 2023 n-ar mai trebui să existe servitori nici pe moșia cuiva, nici la locul de muncă.
Spre exemplu telespectatorii constanți ai serialelor de acest gen interpretează lumea socială ca fiind în concordanță cu reprezentările televizate ale acestor povești siropoase. Iar nivelurile mai ridicate de expunere la telenovele duc, inevitabil, la uniformizarea percepției sociale.
Expunerea la telenovele declanșează dorințele consumatorilor săraci pentru produse de bază și aprofundează contradicția dintre condițiile lor de viață actuale și ceea ce ei percep ca fiind viața „celorlalți”.
Pe de o parte, posibilitatea de a obține produsele de bază dorite poate determina persoanele cu venituri mici să inventeze soluții. Unii își pot consuma energia muncind peste program, în timp ce alții pot utiliza instrumente financiare precum creditul bancar sau cardurile de credit, care, în cele mai multe cazuri, duc la o problemă gravă de acumulare a datoriilor.
Pe de altă parte, atunci când nu mai există posibilitatea de a atinge ceea ce și-ar dori, neputința duce la dezvoltarea unor sentimente negative, cum ar fi rușinea, alienarea, furia, nemulțumirea.
Acest lucru, la rândul său, poate afecta în cele din urmă viața persoanelor cu venituri mici nu doar la nivel individual, ci și la nivelul familiei și al comunității.
În general, consumatorii încearcă să adopte stiluri de viață asociate cu reprezentările din serialele preferate. Fanii fideli ai genului se identifică cu personajele telenovelelor și își extrag emoțiile de satisfacție și plăcere din procesul de identificare.
Personajele pozitive se confruntă cu provocări economice și sociale serioase astfel încât telespectatorii fac paralela între ei înșiși și viețile descrise în telenovele. Doar că, spre deosebire de seriale, în viața reală e mai puțin probabil ca acele calități cum sunt bunătatea și integritatea să învingă orice obstacol.
Apoi, telenovelele mizează pe expunerea la „viața celorlalți” – a celor bogați, cu reprezentări ale vieții lor dezirabile mai degrabă decât să reprezinte persoanele din clasa de mijloc și cu venituri mici care constituie majoritatea populației.
Drept urmare, plasarea produselor în telenovele provoacă dorința pentru a deține aceste produse nu numai în rândul persoanelor care și le pot permite, dar și în rândul celor care nu pot.
Nevoia de a depăși nemulțumirea de a nu avea ce au oamenii din telenovele amplifică uneori provocările persoanelor cu venituri mici până la epuizare.
Și de multe ori persoanele care trăiesc în sărăcie pot adopta diverse comportamente pentru a diminua disconfortul pe care îl asociază prin lipsa bunurilor văzute în telenovele și pe care și le doresc. Dorința declanșată duce uneori la îndatorare, în special pentru articole de lux, cum ar fi haine de designer sau de firmă, telefoane mobile sau bijuterii.
Oamenii sunt dispuși să deturneze resurse financiare care altfel ar putea fi utilizate pentru a le crește calitatea vieții. Adoptarea unui model de consum ca cel al personajelor din telenovele nu va crește calitatea vieții celor cu venituri mici nici măcar temporar, ci agravează condițiile și efectele sărăciei.
În plus, formatul narativ al telenovelelor le modelează femeilor cu venituri mici percepția asupra lumii exterioare, hrănindu-le în același timp cu divertisment care le atrage atenția de la propria lor viață.
Telenovelele nu doar că nu le fac pe femei să devină mai puternice, ci, dimpotrivă, amplifică efectele sărăciei și le întreține alienarea economică și socială, transformând sărăcia într-un cerc vicios.
Conform Eurostat, România este pe locul doi în UE în ceea ce privește riscul de sărăcie iar una din cinci femei este casnică. Dar telenovelele fac audiențe de milioane de români, de fiecare dată.