Opinie: Generația care se unduia pe versurile lui Doctor Alban despre războaiele din Bosnia și Somalia s-a supărat ieri pe Gheboasă că îi corupe copiii
Generația care rupea entuziasmată discotecile (majoritate în tabere pentru copii și adolescenți) pe versurile lui Doctor Alban despre război, moarte și durere sau pe versurile piesei Sweat, de la Inner Circle, despre un semi viol – s-a revoltat ieri că adolescenții ascultă trap românesc.
Despre ce ar trebui să cânte Gheboasă ca să fie pe placul părinților care ascultau Paraziții?
Acesta nu este un text despre cât de bine cântă sau le zice Gheboasă, trap-ul românesc, cu mici excepții, este, la fel ca restul muzicii românești – o copie destul de nereușită a ceea ce se întâmplă afară. Și da, aici insist să spun că până și textul trap-ului de la noi este slăbuț, previzibil, cu prea puține exemple de mesaj social – așa cum găsești la destule vedete trap din alte țări.
S-a copiat doar partea cu drogurile, banii și femeile – dar bine, în general, în pop-cultura românească din zonele accesibile nu există un mesaj deștept, nu știu de ce s-ar aștepta cineva ca exact trap-ul, devenit între timp ultra-mega mainstream, să se transforme în această lumină călăuzitoare a adolescenților.
Și până la urmă despre ce ar trebui să cânte Gheboasă ca să fie pe placul părinților, când părinții consumă, de cele mai multe ori, divertisment cu accente rasiste, homofobe, anti-săraci și misogine.
Micul scandal iscat pe rețelele sociale nu face decât să scoată în evidență un fel de ipocrizie a unei generații care s-a obișnuit să condamne tinerii părăsiți de părinți și societate care reușesc altfel decât prin munca de jos.
Dacă Gheboasă ar fi fost un copil umil care a învățat de 10 și își caută la 20 de ani un job pe salariu minim cât să plătească o chirie pentru o garsonieră plus utilitățile și ar fi apărut la emisiunea prime-time quality jurizată de Cheloo (sesizați ironia, unul dintre cei mai homofobi și sexiști artiști din România și care da, promova și el consumul de droguri pe vremuri) cântând eventual Treceți batalioane sau Cântă cucu-n Bucovina, ar fi fost gratulat și s-ar fi scris despre el maxim trei rânduri, apoi ar fi fost uitat.
Dar e un copil părăsit de mamă, cu tată la pușcărie și care a crescut la orfelinat, doar unul din zecile de mii de copii ca el – săraci și abuzați și care trebuie să se descurce cumva, împotriva tuturor neșanselor pe care i le oferă, cu gura până laa urechi, societatea. Și în ciuda tuturor, uite că a fost chemat la Untold, unul dintre cele mai fiță festivaluri, fix în capitala autointitulată a bunului gust. A reușit să-și depășească condiția? da. A reușit să dea o lecție celor care n-au crezut niciodată în el? Din nou, bifat.
A devenit un model pentru copii? Poate, pentru o bună parte din ei cel puțin. Am mai spus asta și o să o tot repet, nu poți să te preocupi doar de copilul tău și să ignori sărăcia din jurul lui ca apoi să-ți imaginezi că el va crește și va trăi într-o lume așa cum ți-o dorești tu, civilizată, lipsită de tentații și roz.
Mai devreme sau mai târziu, oricât de bine ai să trăiești tu, cei pe care te-ai prefăcut toată viața că nu-i vezi vor veni să-și ia revanșa. Uneori da, sub forma unor copii care urlă versurile lui Gheboasă deși au, poate, 500 de euro în buzunar să-i spargă pe clătite și sucuri.
În orice caz, mi-am amintit cum dansam noi în jurul focurilor de tabără, în adolescență, pe versurile Fire in Bosnia, killin all my people/ Fire in Somalia, killin all my people/ A shootin in Soweto, killin all my people/ A rebel in Zimbabwe, victimizing all my people/ My people are dyin/ A look at them are screamin ehe/ My people are dyin. Sau pe Girl I want to make you sweat/ Sweat till you can’t sweat no more/ And if you cry out/ I’m gonna push it some, more, more. Unele despre război, altele despre un semi-viol. Ce vremuri.