La 81 de ani, Barbra Streisand își amintește: Omar Sharif a rugat-o să-și părăsească soțul, Regele Charles spunea că e „devastator de atractivă”, iar Marlon Brando s-a prezentat sărutându-i ceafa

Când Barbra Streisand avea 17 ani și s-a mutat pentru prima dată departe de casă, și-a propus un obiectiv. „Trebuie să devin faimoasă”, și-a spus ea, „doar ca să pot convinge pe altcineva să-mi facă patul”. „Dar, era mai emoționant să visezi că ești celebru decât cum au stat lucrurile în realitate. Sunt o persoană foarte retrasă. Nu-mi place celebritatea.”

Mass-media a jignit-o destul de mult la începutul carierei

Este o lecție pe care a învățat-o devreme. Atunci când a ajuns pentru prima dată în Marea Britanie în 1966, scrie revista Newsweek.
Mass-media a făcut o fixație ciudată pentru aspectul ei fizic încă de la început. Ea a fost numită o „furnică amabilă” cu un „nas incredibil”, care semăna cu „o gazelă mioapă”.

Numai când a devenit superstar, accentul s-a schimbat. Dintr-o dată, Streisand a devenit o „regină babiloniană” ale cărei profiluri erau împletite cu superlative – 250 de milioane de discuri vândute, 10 premii Globul de Aur, cinci Emmy și două Oscar, pentru actorie și compoziție.

Dar era prea târziu. „Chiar și după toți acești ani, încă mă rănesc insultele și nu prea îmi vine să cred laudele”, scrie vedeta în noua sa autobiografie, My Name Is Barbra. Cartea, spune ea, este încercarea ei de a corecta minciunile apărute în presă.

„A fost singura modalitate de a avea senzația unui anumit control asupra vieții mele”, spune ea. „Aceasta este moștenirea mea. Mi-am scris povestea. Nu mai trebuie să mai fac interviuri după asta.”

Scrie de 25 de ani tot ce-și amintește din viața de pe scenă și nu numai

Streisand își scrie memoriile de aproape 25 de ani. Ea a început să facă notițe – să scrie de mână, cu creionul – în 1999. Manuscrisul finit are aproape 1.000 de pagini și este suficient de greu pentru a fi folosit ca armă albă.

Vedeta susține că „memoria ei este volubilă”, dar cartea este plină de detalii delicioase despre ceartă în culise, pețitori derutați și cel puțin un incident în care a căzut dintr-un autobuz londonez.

Ea vorbește despre clonarea câinelui ei preferat și cazarea în hoteluri sub numele „Angelina Scarangella”; apoi dezvăluie că căsătoria ei cu James Brolin a fost inspirația pentru I Don’t Want To Miss A Thing al trupei Aerosmith.

Cartea enumeră meniuri delicioase de prăjitură de ciocolată topită, felii de pizza din New York, crabi, pepene galben, sandvișuri cu curcan cu murătură Branston și înghețată de cafea braziliană (favorita ei).

„Mi-a plăcut mâncarea încă de când eram copil și am trăit ca să mănânc”, recunoaște ea.
Dar viața acasă era grea. Tatăl ei, Emmanuel, a murit de o hemoragie cerebrală când Streisand avea 15 luni, lăsând familia în sărăcie. În copilărie, ea transformase o sticlă cu apă fierbinte în păpușa ei, îmbrățișând-o noaptea în timp ce adormea.

Când mama ei s-a recăsătorit câțiva ani mai târziu, lucrurile nu s-au îmbunătățit. Noul tată vitreg al lui Streisand, un vânzător de mașini second hand, era distant și crud.

„Nu-mi amintesc să fi vorbit vreodată cu mine sau să-mi fi pus întrebări… Cum sunt? Cum e școala? Orice”, spune ea.

Și-a luat viața și destinul în mâini de la 16 ani

A plecat de acasă la 16 ani, și-a luat o slujbă ca plasatoare la teatru pentru a putea ține pasul cu ultimele spectacole de la Broadway.
„Am fost plătită cu 4,50 de dolari, dar mereu mi-am ascuns fața pentru că am crezut că într-o zi voi fi cunoscută”, spune ea. „Nu este amuzant? Nu am vrut ca oamenii să mă recunoască pe ecran și să știe că o dată le-am arătat locurile la teatru.”

Visul a început să devină realitate în 1960, când Streisand a participat la un concurs de talente la un bar gay din Manhattan. Premiul a fost de 50 USD și o cină gratuită – iar Streisand avea nevoie de ambele.

Și-a deschis reprezentația cu piesa de pe Broadway A Sleepin’ Bee. Când a terminat, s-a lăsat o tăcere uluită, urmată de aplauze încântate. În acea noapte, iubita comedianului Tiger Haynes i-a spus: „Fătiță, văd semne de dolar pe tine”. A avut dreptate.

Vedeta a câștigat primul ei Oscar pentru adaptarea cinematografică a filmului Funny Girl în 1969 – împărțind premiul pentru cea mai bună actriță cu Katharine Hepburn.

The Way We Were, pe care Streisand l-a filmat cu Robert Redford, a fost unul dintre cele mai mari filme de dragoste din anii 1970.
Bărbații care nu au fost amenințați de încrederea ei au fost încântați de asta.

Omar Sharif a scris scrisori lungi și pasionate, rugându-o să-și părăsească soțul; Regele Charles a descris-o ca fiind „devastator de atractivă”; în timp ce Marlon Brando s-a prezentat sărutându-i ceafa.

În anii 1960 și 70, Streisand a fost de neoprit. Pe lângă muzicalurile ei de film, ea a jucat eroinele principale în What’s Up, Doc și The Owl And The Pussycat, și rolul principal romantic din uriașul succes The Way We Were.

Streisand și-a făcut debutul regizoral cu Yentl din 1983 – primul film de la Hollywood în care o femeie a fost scriitoare, producător, regizor și vedetă.
În scris, Streisand profită de ocazie pentru a spulbera mitul „divei” care o înconjoară.

Dar încă mai are momente de comportament de vedetă – cum ar fi momentul în care l-a sunat pe CEO-ul Apple, Tim Cook, pentru a se plânge că iPhone-ul îi pronunța numele greșit.

Acum, în vârstă de 81 de ani, ea sugerează că memoriile reprezintă punctul final al carierei ei.
În schimb, ea își propune să petreacă mai mult timp acasă. „Vreau să-mi trăiesc viața”, spune ea. „Nu m-am distrat prea mult în viața mea, s-o spun drept. Și vreau să mă distrez mai mult.”