Tragedia oamenilor deportați în Siberia: „Lumea a purtat o frică foarte mare și după ce a venit de acolo”

Liuba Novac, în vârstă de 92 de ani și Zosim Punga, la ai săi 88 de ani, au trecut prin tragedia deportărilor, dar au reușit să revină acasă și să-și reconstruiască viața. Jurnaliștii de la Ziarul de Gardă au discutat cu ei și a aflat cum au trecut victimele prin aceste evenimente, care au fost cele mai grele momente, dar și ce amprente au lăsat deportările asupra familiilor lor.

Cel mai mare val al deportărilor, din noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, a marcat viața a peste 35 de mii de oameni din Basarabia și Bucovina de Nord. Femei, bărbați, copii și bătrâni au fost încărcaţi forțat în vagoane și duși la muncă în Siberia. La 72 de ani de la acele evenimente, puțini dintre ei au mai rămas în viață și cu greu își amintesc de calvarul prin care au trecut.

Cum a început calvarul

Liuba Novac: „În noaptea aceea, tata a deschis ușa și a intrat un șef cu carte și un ins alături. Iar atunci când eu m-am trezit, mama bocea prin casă. Unu’ zicea că „cio arioti?” (n.r. ce urlați?), mai în scurt, complimente de acelea bune… Ne-au strâns la primărie și ne-au luat”.

Zosim Punga: „Pe noi ne-au găsit în casă, dormind, și ne-au ținut așa închiși până a doua zi, la ora 5. Și fratele, și tata au rămas. Tata s-a dus la livadă, acolo și s-a ascuns. A ascuns caii într-un petic de salcâm, căruța în altă parte, ei s-au ascuns în altă parte și urmăreau cine se va apropia, în caz de caută.

Nu i-au mai găsit pe ei. Dar pe noi ne-au încărcat și ne-au dus. Când a venit tata acasă, nimic: nici porc, nici găină, nici curcă, nici vacă, nici oaie, nimic în ogradă… Ograda pustie. Nimic nu era. Au dus vacile, au format colhoz. Aveam scroafe cu purcei…”

Trimiși prin „proprie voință”, în Siberia

Liuba Novac: „Drumul cum o fost? Ne-au dus într-o „stație, nu știu în ce oraș, dar era mare. Pe bărbați i-au luat de-o parte, iar pe femei – de altă parte. Lacrimi, nevoi”.

Zosim Punga: „Ei au luat și au scris în dosul vagonului că noi din proprie voinţă ne ducem la lucru. Îți închipui?  Dar cine citea? Noi citeam? Noi eram în vagon, închiși, dar numai care vedeau de departe ce era scris pe vagonul acela. Și-am plâns tot drumul, și mama, și eu – la urmă, toată lumea plângea. Și-apoi, am ajuns la o stație,  fiecare vagon avea un soldat care răspundea ca să nu fugă cineva”.

Cartofi înghețați, pește sărat și câteva picături de apă

Zosim Punga: „La o stație mare au dat comandă acolo să ne hrănească și au adus niște borș, nici nu știu dacă o fi avut el cartofi ori nu, nu era nicio cartoafă, mi-au căzut vreo două fire de crupe de orz. Și ne-au dat borșul acela. Ei, noi ce, am mâncat borș de-acela la țară? După aceea ne-au dat forme mititele, de estea, așa, în picioare, cum este pâine pătrată, în formă mititică, pâine de secară.

Coaja era coaptă, dar în mijloc era clei pâinea ceea. Și la pâinea ceea ne-au dat câte o mână de pește sărat. Pâinea ceea, forma nu era unsă cu unsoare, cu ulei, dar era unsă cu „solidol” de ista, cu care ung tractoarele. Și apă, ne-au spus să luăm în cratițe, în căldări, în ce aveam și ne-au dat apă din bazinul cela de la locomotivă.

Acolo nu știu câte tone încap, vreo 60 de tone matincă, că trebuie și pentru locomotivă apă.  Și am băut apă de la locomotivă, de la bazinul de la locomotivă”.

Liuba Novac: „Acolo mâncam cartofi înghețați. Dacă am avut lucruri de acasă, am mai luat câte un covor, și le-a tăiat mama mea în două și le-a vândut pe câte o căldare de cartofi. Și eram opt familii, 16 persoane cu tot cu copii, 16 suflete eram.

Apoi, fierbeam cartofi cu coajă, toate într-o oală. Le făceam așa: notam cu zero – ale mele, a matale – cu X, alta de un capăt tăiate așa ca să știi că-s a matale. Și dacă am scurs cartofii, îi puneam așa, pe-un sac, și le alegeam: iaca asta e a matale, asta-i a mea, iată așa”.

Tragedia vieții

Zosim Punga: „Și dorul de casă, și emoții, tot timpul mama retrăia. Familia nu-i cu noi și la toți era așa. 12 zile, cât am mers în vagon până am ajuns acolo, mama n-o mântuit plânsul. Tot timpul retrăia… După ce am ajuns acolo, primeam scrisori. Și noi trimiteam.

Întâi am făcut legătură cu sora… noi nici nu știam unde-i tata și fratele. Și-apoi sora ne-a trimis scrisoare și ne-a spus unde se găsește tata. Lui tata nu i-au dat voie, l-au alungat din sat. Ziceau: „Toate documentele matale sunt trimise în Siberia și matale nu-ți dă voie să trăiești în sat, nici în raion. Trebuie să treci în alt raion”.

Frica de viață, frica de Stalin

Zosim Punga: „Lumea a purtat o frică foarte mare și după ce a venit de acolo. Și frica a intrat și în cei care au rămas aici și au lucrat. Oamenii au fost tare speriați de URSS,  de Stalin, de ordinul lui Stalin. Au fost tare speriați. Acum mai vorbesc ai noștri, moldovenii, dar până acum vorbeau? Nu, toți se temeau. Toți se temeau”

Liuba Novac: „Viața am început-o din nou. Am făcut casă, fără niciun ajutor, nimic. Eu bine n-am știut, am știut atâta, că el (soțul ei, n.r.) a fost cuminte, noi ne-am respectat unul pe altul, copiii nu ne-au dat de gol, nepoții – nici atâta, dar să fim destrăbălați, familia noastră n-a fost”.

La 12-13 iunie 1941, a avut loc primul val al deportărilor din Basarabia. Au fost ridicați circa 30 de mii de oameni. În iulie 1949, în timpul celui de-al doilea val, au fost deportate peste 35 de mii de persoane, acesta fiind considerat cel mai mare val de deportări. Potrivit istoricilor, până în prezent, nu se cunoaște cifra exactă a victimelor deportărilor, estimările fiind de ordinul a câteva sute de mii de persoane deportate.