Teatrul bucureștean sărbătorește Centenarul. Criticul Anca Ioniță: 2018 este un moment foarte bun să ne întoarcem la subiecte care sunt aproape de noi. Propria istorie e o foarte bună sursă de inspirație

Material realizat prin Programul Cultural București -Centenarcu sprijinulPrimăriei Municipiului Bucureștiprin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic.

Teatrele din București se pregătesc să marcheze, în 2018, Centenarul Marii Uniri. În anul în care românii sărbătoresc 100 de ani de la Unirea din 1918 vor fi puse în scenă mai multe spectacole inspirate de ultimul secol din istoria țării noastre. Iar una dintre instituțiile culturale care are în desfășurare un proiect în acest sens este Teatrul Mic, care va aduce în fața publicului, în acest an, piesele „Scrisori de pe front” și ”Pădurea spânzuraților”, ambele în regia lui Vlad Massaci.

”Scrisori de pe front” va fi un spectacol-lectură, având la bază cartea cu același nume al Mirelei Florian. Este vorba despre o culegere de scrisori autenticetrimise între cei de pe front și familiile lor, atât din partea românească, cât și din partea maghiară.

”Pădurea spânzuraților”, care se dorește a fi o continuare a primului spectacol, va avea la bază o adaptare pentru scenă a scenariului filmului cu același nume regizat de Liviu Ciulei. Autorii acestui spectacol își propun să dezbată problema sensibilă a conviețuirii populației românești din Ardeal cu cetățenii de etnie maghiară.

Despre aceste două spectacole, dar și despre teatrul românesc în anul în care se sărbătoresc 100 de ani de la Marea Unire, a vorbit criticul de teatru Anca Ioniță.

B1.ro: Ce fel de public sperați să ajungă în sală la spectacolul „Scrisori de pe front”?

Anca Ioniță: Noi avem o nouă sală care se află în centrul vechi, pe strada Gabroveni și pe care sperăm să o inaugurăm în primăvara aceasta, cu acest spectacol. În special publicul tânăr este ținta noastră. Întreaga sală și întreg repertoriul e gândit pentru oamenii tineri, așa că, inclusiv viziunea lui Vlad reprezintă o perspectivă nouă asupra unor lucruri care, în cartea de istorie, sunt prezentate destul de așezat. Pui de fapt carne, fețe, oameni, destine în spatele unor idei și în spatele unor evenimente pe care tu le citești și cu care te-ai obișnuit. Inclusiv această alegere a lui Vlad de a ieși dintr-o schemă de spectacol clasic și de a face acest lecture-performance vine în direcția asta, în direcția prezentării proaspete și în perspectiva asta că, de fapt, individul e la mijlocul deciziilor oamenilor mari de stat.

B1.ro: Dar mergi mai departe și te gândești că sacrificiul acestor oameni a condus la Marea Unire…

Anca Ioniță: Cred că nu mergi acolo, cred că acolo ești atent la oameni. După aia, când te duci acasă și lucrurile se așază îți dai seama că, de fapt, sacrificiul ăsta îl pui într-un context mai larg. Dar, în general, la teatru, oricare ar fi subiectul, ce te ține este povestea umană. Oamenii sunt atenți la oameni, la relații, la sentimente.

B1.ro: Când ar putea oamenii să vadă piesa asta?

Anca Ioniță: Undeva în primăvară, probabil undeva în luna aprilie. Textul final al spectacolului va fi construit în funcție de ceea ce actorii și echipa cu care lucrează va rezona. Va fi o selecție foarte interesantă. Este o echipă tânără de actori. Ce vor simți ei și împreună vor decide, într-un fel o să reflecte și gustul și interesul celor care vor veni să vadă.

B1.ro: Ce ne puteți spune despre proiectul „Pădurea Spânzuraților”?

Anca Ioniță: Proiectul ăsta este undeva pentru toamnă, chiar sfârșit de noiembrie. E un proiect ambițios.

B1.ro: Dar tot anul noi sărbătorim acest Centenar, nu doar de 1 Decembrie și poate că oamenii vor să vadă astfel de proiecte. E dificil de pus în scenă, de găsit idei, de găsit actori, de găsit fonduri? E și asta o discuție?

Anca Ioniță: Nu, nu aș spune, pentru că planurile sunt făcute. Toate teatrele lucrează, dar cred că toate teatrele au propriul lor ritm de a spune, de a-și face publice proiectele. Dar pentru noi, pentru Teatrul Mic, știm deja că avem două proiecte clare, ambele făcute de Vlad. Acesta din primăvară și cel din noiembrie, cu „Pădurea Spânzuraților”. Și mai avem, sub egida Primăriei orașului București, toate teatrele vor realiza un proiect comun legat de Centenar. Proiectul ăsta este în facere și atunci, de fapt, se vor aduna toate forțele teatrale de succes.

B1.ro: Ce înseamnă o piesă de succes?

Anca Ioniță: Succesul e de mai multe tipuri. Un spectacol care stă foarte mult în repertoriu e un spectacol de succes, după părerea mea. Înseamnă că există public continuu și vine. Și în București avem acest tip de spectacol, toate teatrele au spectacole care rezistă în repertoriu de ani de zile. El se poate să nu fi fost foarte apreciat de critică, dar faptul că publicul vine constant înseamnă că există acolo o valoare, dincolo de ceea ce au sesizat criticii.

B1.ro: Credeți că piesele acestea vor avea loc în repertoriu și după anul Centenarului sau sunt concepute special pentru momentul ăsta?

Anca Ioniță: Nu, ele sunt concepute să aibă valoare și să însemne ceva și după aceea, adică elementele din povestea asta să nu se termine odată cu decembrie 2018.

B1.ro: Există această idee cum că, pe măsură ce vremurile se schimbă și oamenii sunt mai grăbiți, ca să ai acces la atenția respectivei persoane trebuie să dai o altă abordare…

Anca Ioniță: Oricum trebuie să treci de primul moment, acela de a ține atenția publicului. Odată ce ai trecut de primul moment al unui public cu atenție fragmentată, că se uită tot timpul pe telefon, peste tot sunt ecrane, și când întri într-o sală de teatru toate astea sunt tăiate, dar odată ce ai prins atenția… Sunt spectacole care țin patru ore și oamenii stau, deci e ceva care îi interesează. (…) Mi se pare că ne-a trebuit un prilej de genul acesta ca să ne întoarcem la niște subiecte care sunt foarte aproape de noi. Mi se pare un moment foarte bun pentru noi și pentru teatru, implicit. Imediat după 89 ne-am dus cu subiectele în afară pentru că nu le avusesem. Dar acum, propria ta istorie e o foarte bună sursă de subiecte.

B1.ro: Mă gândeam la succesul înregistrat de serialele turcești. De ce credeți că românii sunt mai interesați de istoria altora decât de istoria noastră? E și o chestiune de punere în scenă, de transmitere a mesajului?

Anca Ioniță: Există și o doză de exotism pentru că te uiți la obiceiuri diferite, te uiți la costume, la arhitectură. Nu numai Suleyman Magnificul, mă gândesc și la serialele coreene. Deci sunt locuri din lume unde pătrunzi prin intermediul ăsta. Dar eu cred că dacă oferi acum, la momentul ăsta, un serial bine făcut… Discutam cu cineva din corpul de la Facultatea de Film, care îmi explica, că în lista de pe site-ul CNC cu cele mai vândute bilete, vorbim de 17 milioane, tot „Dacii” și ”Columna” sunt. Desigur, e vorba de ani de zile în care au realizat lucrurile astea.

B1.ro: Dar mai avem astăzi actori care să joace în genul acesta de filme?

Anca Ioniță: Întotdeauna sunt.

B1.ro: Dar sunt tinerii actori la fel de dedicați teatrului? Acum sunt alte posibilități, există televiziunea, filmul, reclamele…

Anca Ioniță: Să știți că teatrul e ca un virus. Sunt la fel de dedicați. Desigur, pot să facă alte lucruri. Asta e bine. Și actoria de film, și actoria de teatru au greutățile lor sau au dificultățile, trebuie să demonstrezi altceva. Ce trebuie să faci la teatru este să poți să duci trei ore în spate o dezvoltare și un personaj și asta presupune enorm de multă disciplină și enorm de multă energie consumată în momentul acela. Și a doua seară o iei de la capăt. Și asta se vede pe public. Publicul înțelege că cineva transpiră pentru el acum și aici, trei ore. Înțelege diferența între ceea ce vezi pe un ecran, un joc actoricesc mediat și unul direct. Și de multe ori, atunci când se ridică în picioare și aplaudă, într-un fel e o recunoaștere a acestui tip de dedicație.

B1.ro: Ce lipsește teatrului românesc pentru a fi și mai performant și mai căutat de generația tânără care umple sălile de cinema?

Anca Ioniță: Cred că, poate, un tip diferit de promovare față de ceea ce se întâmplă acum. Dar vreau să vă spun că sălile, atât cât sunt ele, sunt pline. Poate, teatrele să aibă un model mai clar de abordare a liceenilor pentru că în liceu se formează deprinderea și modelele. Cred că la modalitatea de a promova încă mai e loc ca să ne mărim publicul.

B1.ro: Cum vi se pare că a evoluat teatrul românesc, de exemplu, din perioada anilor 80? Să ne uităm puțin în epoca ceaușistă, atunci când exista și cenzură.

Anca Ioniță: Eu îmi aduc aminte de Gina Patrichi, de exemplu. Era 1988, cred că la Teatrul Bulandra, la Izvor. Noi stăteam cu căciulile și cu mănușile în mâini și ea avea o rochie de seară fără spate și în momentul în care s-a întors cu spatele la public, toată sala a reacționat. Ce voiam să spun este că teatrul e arta care preia prima, aproape simbiotic, ceea ce se întâmplă în societate. Deci, să le compari e foarte greu. E foarte greu să spui dacă era mai bine sau mai prost. Cum e el acum este cum suntem noi acum. Standardele, din punctul de vedere al unui critic, au rămas înalte. Modul de lucru, tipul de joc s-a schimbat pentru că și oamenii s-au schimbat.

B1.ro: Am auzit multe voci spunând că în teatrul românesc există cam multă agresivitate. E așa sau e exagerat?

Anca Ioniță: Păi, gândiți-vă, noi nu suntem mai agresivi decât eram înainte? Undeva, nivelul e preluat. Dacă asta este tensiunea între oameni în afară, așa o să vezi și în sală. Se ridică de la ton, până la ritm. Ritmul e diferit, energia este diferită, atenția este diferită.

B1.ro: Avem actori români de talie internațională? Se fac colaborări cu teatre din străinătate, se lucrează în parteneriat, vin actori din străinătate să lucreze în teatrele din România?

Anca Ioniță: Putem să spunem de Silviu Purcărete care, cât timp a fost directorul centrului din Limoges, din Franța, a dus acolo și foarte mulți actori români. Ana Ciontea, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț au jucat alături de actori francezi în spectacolele pe care el le-a pus acolo. Ce trebuie reținut este că limba, pentru un actor, mai ales pentru un actor de teatru, este un mijloc de expresie, locul unde locuiești ca artist și atunci, la teatru lucrurile sunt puțin diferite. Practic, limba este ceea ce unește acolo și tranziția se poate face mult mai ușor.

B1.ro: Ce ne puteți spune despre festivalurile de teatru din România?

Anca Ioniță: Festivalul este, în general, o instituție separată de teatru în România. Sunt foarte multe pe diverse teme, de la texte românești, până la festivalul de teatru-imagine, până la interferențe. Ce fac ele este că ne racordează la ce se mai întâmplă în jurul nostru și cred că e foarte important, Iar o dată pe an, la Festivalul Național de Teatru vedem, practic, tot ceea ce s-a produs în toate teatrele din România și mai avem șansa să mai vedem niște spectacole importante aduse. Cred că ne-ar mai trebui, și mă refer la București, cred că nu ne-ar mai strica încă un festival internațional. Ai nevoie să te compari, să vezi ce faci alții.

Material realizat prin Programul Cultural București -Centenarcu sprijinulPrimăriei Municipiului Bucureștiprin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic.