Un articol de dr. Alex Todericiu
Filarmonica de stat din Târgu Mureș a electrizat cu casa închisă, publicul marii săli, numite „de aur” a societății muzicale „Musikverein” din Viena, sala valsurilor de anul nou. Ce potriveală! Muzica lui Enescu, Bartók și Piazolla sub bagheta unui dirijor argentinian a coincis cu Schengen-ul românilor, ajuns cumva la capăt de drum. O cavalcadă de relatări românești de presă pe acest subiect, intrat în colimatorul campaniei electorale. Concertul mureșenilor, un melanj muzical remarcabil, a fost primit cu ovații de publicul vienez.
Muzica a fost la înălțimea eforturilor protipendadei lor economice, administrative, politice, culturale și științifice, prezentă în număr mare la Viena.
Și a coincis emoțional, întâmplător sau nu, cu dorința care a galopat, uneori delirant, spre magicul iluziei potou, dacă ar fi să-l parafrazăm pe Camil Petrescu, atunci când ne gândim la experiența României de mai bine de un deceniu în afara și de anul acesta, parțial înăuntrul spațiului de liberă circulație.
Mureșenii au găsit drumul Austriei unde s-au prezentat uimitor și admirabil, dar au așteptat încă la granița rutieră maghiară. Ceea ce de la anul nu se va mai întâmpla, după cum a subliniat Emil Hurezeanu, iscusitul diplomat, intelectualul poet și mai de mult jurnalistul faimos, căruia Bucureștiul ar trebui să știe să-i mulțumească. Căci nu ar fi fost chiar nimănui tocmai ușor să tot explice micii Viene cu ditamai nazurile imperiale, că periferia, bineînțeles parte a UE, merită puțin mai mult respect.
Atunci când Viena știe bine că românii, ca și cetățeni europeni se stabilesc oricum, cu mic – cu mare, în Austria, unde le place și au ajuns să-i concureze chiar și pe nemți la nivelul creșterii numerice a grupelor de populație. La concertul de la Musikverein s-a simțit că periferia și centrul sunt una.
Avocatul Cătălin Predoiu ar fi meritat să fie și el în sală la Viena ca să se bucure de muzică. Doar lui i-a reușit să comunice de la egal la egal, ca între colegi, cu ministrul austriac de interne Karner. Ar fi putut fi în public chiar șeful lui Predoiu, Marcel Ciolacu, sub al cărui prim-ministeriat România a intrat în spațiul magic la iluziei liberei circulații, având meritul mai puțin cunoscut de a fi știut cum să vorbească, poate chiar să glumească, la momentul potrivit, cu cancelarul Nehammer.
Ceea ce nu s-a prea întâmplat la discuțiile șefului guvernului vienez cu încă Președintele României și oricum nici cu premierul de acum doi ani, atunci când la conducerea guvernului de la București era Nicolae Ionel Ciucă. PNL-ului nu i-a reușit acum doi ani să evite nedreptatea, nefiind de fapt în stare să comunice cum ar fi trebuit și ar fi fost normal, culmea chiar în cadrul aceleași familii politice europene, cu partidul popular al cancelarului Nehammer.
Și așa s-a mai pierdut timpul, s-au estompat emoțiile iar Schengen-ul, precum podul de piatră s-a cam dărâmat peste tot, a venit forța normativă a faptelor migranților ilegali și mulți, precum apa și l-a luat. Suntem acum chiar aproape de magicul iluziei potou.