Primele cuvinte rostite de cardinalul Bergoglio, după ce a fost ales Papă

Vaticanul a făcut publice primele cuvinte ale cardinalului Jorge Begoglio, rostite în momentul în care a fost ales Papă de către Conclavul elector.

”Sunt un mare păcătos; încrezător în mila și răbdarea lui Dumnezeu, în suferință, accept”, acestea au fost primele cuvinte ale cardinalului instaurat pe Sfântul Scaun.
Acest episod, care s-a petrecut pe 13 martie, în a doua şi ultima zi a reunirii Conclavului, în Capela Sixtină, este relatat de către protopopul Bazilicii Sfântul Petru, cardinalul Angelo Comastri, participant la Conclav, într-un documentar realizat de Centrul de Televiziune al Vaticanului (CTV) şi care va fi difuzat pe 2 aprilie în Italia, sub formă de DVD, informează Mediafax.

Doar primele imagini ale acestui film de 50 de minute au fost dezvăluite presei miercuri, în timpul unei prezentări. Este vorba despre imagini filmate deasupra Vaticanului, cu fumul alb ce ieşea de pe coşul Capelei Sixtine la ora locală 19.06 (20.06, ora României), pe 13 martie.

De asemenea, Papa Francisc I a fost de acord ca intervenția sa, susținută în fața conclavului cardinalilor electori, cu câteva zile înainte de a fi instaurat pe Sfântul Scaun, să fie făcută publică.

Aceasta este textul integral al intervenţiei lui Jorge Mario Bergoglio, publicat pe site-ul Bisericii catolice cubaneze iglesiacubana.org.

1. Evanghelizarea presupune zelul apostolic. Evanghelizarea presupune pentru Biserică îndrăzneala de a ieşi din ea însăşi. Biserica este chemată să iasă din ea însăşi pentru a merge către periferii, nu doar cele geografice, ci şi periferiile existenţiale: cele ale misterului păcatului, cele ale durerii, cele ale nedreptăţii, cele ale ignoranţei şi ale absenţei religioase, cele ale gândirii, cele ale tuturor suferinţelor.

2. Când Biserica nu iese din ea însăşi pentru evanghelizare, ea devine „autoreferentă” şi atunci se îmbolnăveşte. Relele care, de-a lungul timpului, au afectat instituţiile religioase au rădăcinile în autoreferinţă, un fel de narcisism teologic.

În Apocalipsă, Isus spune că este la poartă şi cheamă. Evident, textul se referă la cei pe care îi cheamă din exterior pentru a intra… Însă eu cred că de fiecare dată Isus bate dinăuntru pentru ca noi să îl lăsăm să iasă. Biserica autoreferentă îl poartă pe Isus Hristos în interior şi nu îl lasă să iasă.

3. Biserica, când este autorefentă, fără a îşi da seama, crede că îşi menţine propria lumină. Ea încetează să mai fie „mysterium lunae” şi dă naştere acestui rău atât de grav care este spiritualitatea lumească (conform Lubac – Henri de Lubac, cardinal iezuit francez 1896-1991, n.r. – cel mai mare rău care i se poate petrece Bisericii). Înseamnă a trăi pentru a aduce glorie unuia sau altuia.

Pentru a simplifica, există două imagini ale Bisericii: Biserica evanghelizatoare care iese din ea însăşi, „Dei verbum religiose audiens et fidenter proclamans”, sau Biserica lumească care trăieşte în ea însăşi, din ea însăşi şi pentru ea însăşi.

Aceasta trebuie să lumineze calea pentru schimbările şi reformele posibile pe care trebuie să le realizeze pentru salvarea sufletelor.

4. (În ceea ce îl priveşte pe următorul papă) un om care, după contemplarea lui Isus Hristos şi adorarea lui Isus Hristos să ajute Biserica să iasă din ea însăşi către periferiile existenţiale, să o ajute să fie mama dătătoare de viaţă care trăieşte din „bucuria încântătoare şi reconfortantă a evanghelizării”.