Povestea cutremurătoare a unui medic de la Azovstal. 165 de zile în captivitate: „Mi s-a ordonat să mă machiez, să mă îmbrac frumos și să spun în fața camerei că totul este în regulă”

Victoria Obidina (27 de ani) s-a născut în districtul Volnovaha din regiunea Donețk, s-a mutat la Mariupol în 2014 și a început să lucreze ca paramedic într-un spital. În 2021, ea a semnat un contract cu Forțele Armate ale Ucrainei și a devenit medic militar într-un spital din Mariupol. În februarie, ea, împreună cu fiica ei de patru ani, Alisa, a vrut să plece pentru prima dată în străinătate – în Egipt. Când a început războiul, Victoria a fost trimisă să lucreze la Azovstal, iar în mai, tânăra  și fiica ei au încercat să plece la Zaporojie, dar a fost luată prizonieră de Rusia și a petrecut câteva luni într-o colonie din Elenovka. Pe 17 octombrie, Victoria și încă 107 femei s-au întors în Ucraina, în urma  unui schimb de prizonieri de război. Femeia a povestit jurnaliștilor de la Meduza despre timpul petrecut la Azovstal, despre asistența reciprocă dintre prizonieri din Elenovka, despre violența armatei ruse și despre eliberarea din captivitate.

Azovstal și despărțirea de fiica ei

Când am ajuns la Azovstal pe 10 martie, alături de alți paramedici, nu am avut condiții de trai: am luat totul de la zero.  Au început să sosească primii răniți. Înainte, nu văzusem niciodată astfel de răni și nu făcusem pansamente – aceasta a fost prima mea experiență (n.r. de lucru ca medic militar). Până în mai, am lucrat non-stop – nu am înțeles dacă era zi sau noapte pe stradă. Fiecare rănit avea nevoie de ajutor și de conversații simple ca pe vremuri. Mă uitam la ceas și nu observam cum trecea timpul.

La început, fiica mea a locuit cu rude nu departe de Azovstal. Dar deja pe 20 martie, comunicarea cu lumea exterioară a început să dispară: telefoanele au încetat să mai prindă, mâncarea a început să se termine peste tot în Mariupol. În acel moment nu mai puteam părăsi orașul și atunci am decis să o iau pe Alisa la mine. Un băiat cunoscut din „Azov” a adus-o și, literalmente, două săptămâni mai târziu, a fost ucis de un lunetist. Nu-i cunosc numele sau indicativul, dar îi voi fi recunoscătoare toată viața pentru asta.

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Виктория Рибка Обидина (@vikysya181294)

Având în vedere că am fost primul medic dintre militarii plecați din Azovstal, rușii u vrut să știe cine a rămas acolo din conducere, numele celor cu care am slujit, câți răniți erau la fabrică, câte medicamente și alimente au mai rămas acolo. Dându-și seama că nu voi spune nimic, m-au băgat într-o celulă.

Rușii au bătut-o și au impus-o să mintă în fața camerei de filmat

Câteva zile mai târziu, pe 9 mai, am fost dusă în regiunea Donețk și interogată la departamentul crimei organizate. Acolo m-au bătut din nou, mi-au luat actele, inclusiv pașaportul. Acestea nu mi-au fost înapoiate. În aceeași zi, mi s-a ordonat să „mă machiez și să mă îmbrac frumos” și să spun în fața camerei că „totul este în regulă” în Donețk, că rămân aici. Nu am vrut să spun asta, dar nu am avut de ales.

Pe 31 mai am fost transferată într-un centru de detenție temporară, unde am petrecut încă o lună. Acolo atitudinea a fost ceva mai bună: luam masa de trei ori pe zi, totuși, uneori se găseau gândaci (n.r. în mâncare) – dar îi scoți și mănânci mai departe. Nu ne-au dat apă, am băut de la robinet.

În iulie am fost transferată la Elenovka, unde am stat până în 14 octombrie. Eram 11 într-o celulă dublă, apoi am fost mutați într-o celulă cu șase paturi, unde locuiau deja 26 de persoane.

Am dormit unde am putut. În loc de sticlă, în ferestre au fost introduse scuturi de fier cu găuri. Mâncarea era aceeași în fiecare zi: dimineața – orz perlat cu coajă din cereale și „ceai” – apă colorată fără zahăr. La prânz – supă, care seamănă mai mult cu o băltoacă de apă. Dacă în ea pluteau doi cartofi, deja era bine. Pentru cină – terci de grâu sau orz fără sare. Apa a fost adusă de mașinile de pompieri. În august, a început să putrezească.

În fiecare celulă era câte o toaletă, dar în ceea ce privește igiena, trebuia să ne descurcăm: erau tampoane, se dădea și săpun, dar nu era nimic altceva. Atunci când gardienii noștri aveau chef, ne duceau la duș, dar apa de acolo era aproape întotdeauna înghețată. Eram scoși la plimbare o dată pe săptămână. Au fost persoane cu răni, dar nu au primit nicio îngrijire medicală, cu excepția pansamentelor în cazuri rare.

Cred că am fost puțin mai norocoasă decât alte femei: nu am fost bătută atât de mult.  Am realizat că gardienele sunt mult mai rele decât bărbații. Când m-au luat la interogatoriu, m-au legat la ochi și m-au îndreptat: la stânga, la dreapta, un pas. Și nu știi unde este pasul: dacă ai greșit, te-ai lovit cu capul de ușa închisă, iar ele râdeau.

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Виктория Рибка Обидина (@vikysya181294)

Victoria planifică să revină în rândurile armatei ucrainene

După tot ce am trăit în 165 de zile în captivitate, mi se pare ciudat să revin la o viață obișnuită, dar, treptat, mă obișnuiesc. În Dnipro, am mâncat sushi cu alte fete în timpul reabilitării. Am comandat o mulțime de tipuri diferite și le-am mâncat timp de două zile. Ne-am făcut deja coafuri noi, în fiecare zi mergem în centre comerciale, cumpărăm haine și produse cosmetice. Avem dreptul la plăți pentru timpul petrecut în captivitate.

Din păcate, contractul militar pentru mine s-a încheiat. Trebuie să-l întrerup înainte de termen, pentru că o lună de concediu la care am dreptul după reabilitare nu este suficientă pentru a recupera timpul pierdut cu fiica mea. Acum trebuie să-i acord mai multă atenție, pentru că nu am mai văzut-o de mult.

Nu pot să revin în Mariupol. Mi-e dor de acest oraș, dar nu pot să mă întorc acolo, știind ce s-a întâmplat acolo în timpul războiului. N-aș putea să văd străzile ruinate pe care m-am plimbat  și apartamentul ars unde am fost fericită.  Cred că vom locui în Nipru și apoi voi semna din nou contractul, pentru că nu pot trăi fără armată – acolo m-am regăsit.

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Виктория Рибка Обидина (@vikysya181294)