Annette Herfkens era în vacanță cu logodnicul ei când avionul cu care călătoreau s-a prăbușit. Toți pasagerii și membrii echipajului au murit, cu excepția lui Herfkens. Trei decenii mai târziu, singura supraviețuitoare a teribilului accident aviatic povestește cum această traumă i-a schimbat complet viața.
Annette Herfkens este singura persoană care a supraviețuit după ce avionul cu care zbura împreună cu alți 24 de pasageri și 6 membri ai echipajului s-a prăbușit pe un munte într-o zonă sălbatică din Vietnam.
Annette Herfkens și logodnicul ei, Willem van der Pas, erau de 13 ani într-o relație atunci când și-au rezervat locuri într-un avion care urma să îi ducă din Ho Chi Minh până pe coasta de est a Vietnamului.
După șase luni în care au lucrat în mai multe țări, cei doi își doreau ca această excursie să fie o vacanță romantică. Atât van der Pas, cât și Herfkens lucrau în domeniul bancar.
Avionul era de mici dimensiuni și avea doar 25 de pasageri și șase membri ai echipajului la bord. Pentru că suferea de claustrofobie, Herfkens a refuzat inițial să se îmbarce, dar logodnicul ei a convins-o să se urce în avion, asigurând-o că zborul nu va dura mai mult de 20 de minute.
Au trecut, însă, 40 de minute de la decolare și avionul încă nu ajunsese la destinație. Atunci, avionul a pierdut brusc din altitudine. Van der Pas s-a uitat la logodnica lui cu îngrijorare: „Asta nu îmi place”. Avionul a căzut din nou în gol. Cei doi s-au luat de mână, iar în secunda următoare, Herfkens și-a pierdut cunoștința.
Când s-a trezit din nou la viață, Herfkens putea să audă doar sunetele junglei, care ajungeau la urechile ei printr-o gaură în fuzelajul avionului care se prăbușise pe o creastă montană. Un străin zăcea mort deasupra femeii. Logodnicul ei zăcea ceva mai departe, în scaunul său, cu zâmbetul pe buze – și el era mort.
În primul rând, femeia a trebuit să treacă peste durerea emoțională provocată de moartea logodnicului ei; apoi, durerea fizică: Herfkens avea 12 oase rupte doar în zona șoldurilor și a genunchiului, își dislocase mandibula și avea un plămân colapsat.
Cea mai pregnantă imagine pe care Herfkens o are din primele ore de după accident și din următoarele opt zile pe care femeia le-a petrecut în junglă, printre gemetele și urletele de durere ale celorlalți supraviețuitori care mureau unul câte unul pe lângă ea, este cea în care se găsea mereu „înconjurată de frunze”.
Herfkens s-a concentrat asupra frunzelor, unele verzi, altele aurii, la razele de Soare care le luminau, la culorile și la mișcările vegetației provocate de vânt.
Femeia a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-și distrage atenția de la logodnicul ei care zăcea fără viață lângă ea, un vierme alb ieșindu-i dintr-un ochi în timp ce pe pielea ei se urcau lipitorile.
„Aveam încredere că o să mă găsească… nu m-am gândit: ‘Ce se întâmplă dacă vine un tigru?’ M-am gândit: ‘O să mă descurc atunci când va veni tigrul’. Nu m-am gândit: ‘Dacă o să mor?’ M-am gândit: ‘O să văd atunci când se va întâmpla’.”
Unul dintre momentele în care instinctele de supraviețuire au ajutat-o a fost atunci când a avut nevoie să facă rost de apă de băut. Privind aripa ruptă a avionului, Herfkens s-a gândit că materialul izolator „ar putea funcționa ca un burete”.
Târându-se pe jos cu ajutorul coatelor pe care și le-a julit până la os, Herfkens a reușit să își facă opt mingi din materialul izolator înainte să leșine de durere. După ce a plouat, mingile s-au îmbibat cu apă, iar Herfkens a stors câteva picături pe care le-a băut la fiecare două ore.