Austria, Norvegia, Suedia și Danemarca au suspendat acordul Schengen, reinstituindu-se astfel controalele la granițe.
Robert Kaplan, autorul cărţii „În umbra Europei: două războaie reci şi o călătorie de treizeci de ani prin România şi mai departe”, scrie într-un articol pentru Wall Street Journal (WSJ) că Uniunea Europeană se destramă şi revine la divizări vechi de secole.“Europa se întoarce în prezent la Evul Mediu de dinaintea Revoluţiei Industriale, o perioadă plină de incoerenţe uimitoare – imperii, regate, confederaţii, mici state – o imagine a unei lumi profund fracturate, aşa cum o atestă hărţile vremii”, scrie Kaplan în acest „Eseu de sâmbătă” publicat în WSJ, intitulat „Noua hartă medievală a Europei”.
Divizările din Europa erau vizibile de decenii, potrivit acestuia. Încă de pe când UE depunea eforturi să-şi extindă frontierele şi abordarea practică.
“Deceniile de pace şi prosperitate din anii ’50 şi până în 2009, când a început criza datoriilor în Uniunea Europeană (UE), afişau o imagine simplă. Existau două blocuri coerente în timpul Războiului Rece, urmate de visul unei Europe unite, cu o monedă unică. În prezent, în timp ce UE primeşte lovitură după lovitură dinăuntru şi dinafară, istoria porneşte în direcţia inversă – către o complexitate paralizantă, ca şi cum ultima jumătate de secol a fost un simplu interregn înaintea revenirii la frică şi conflict”, scrie Kaplan.
În fața valului de refugiați din Orientul Mijlociu, a atacurilor teroriste și a amenințărilor venite din partea Rusiei, centralizarea impusă de decenii de UE și birocrația sa nu arată imaginea unei Europe unitare. Din contră.
Potrivit geografului francez Fernand Braudel, Mediterana nu mai este frontiera de sud a Europei, sugerând că aceasta este Sahara. În prezent, caravane se adună în Africa de Nord, din Algeria şi până în Libia, în vederea unei adevărate invazii a Europei. Iar Balcanii şi-au reluat, la rândul lor, rolul istoric de coridor al migraţiei în masă către centrul Europei, prima oprire a milioanelor de refugiaţi care fug din Irak şi Siria.
Europa se află acum în faţa unei nefericite ironii istorice, spune Kaplan.
Deceniile în care şi-a dezvoltat înaltele idealuri ale drepturilor omului, inclusiv dreptul celor în suferinţă de a se refugia în Europa, au fost posibile cu ajutorul indirect al unor regimuri opresive. Mai exact, a dictatorilor: Saddam Hussein în Irak, familia al-Assad în Siria, Muammar Kadhafi în Libia.
După ce statele occidentale s-au luptat pentru „eliberarea” cetățenilor din aceste țări, s-au trezit cu ei în Europa. Unele țări i-au primit, aletele au ridicat garduri anti-imigranți.
Pe de altă parte, Rusia a revenit ca jucător strategic în Europa, spune autorul cărţii „În umbra Europei: două războaie reci şi o călătorie de treizeci de ani prin România şi mai departe”.
Putin și-a consolidat controlul în țară și a reușit să creeze disensiuni puternice între Paris şi Varşovia, Berlin şi Bucureşti.
Alt set de îngrijorări se manifestă în Europa Centrală şi de Est. În România – o ţară în care al Doilea Război Mondial s-a încheiat în 1989, odată cu căderea regimului stalinist al lui Ceauşescu -UE continuă să reprezinte mai mult decât un bilanţ. Ea reprezintă o politică ce are la bază state moderne, ci nu naţiuni etnice, guvernate de statul de drept ci nu de arbitrar, care protejează oamenii indiferent de originile etnice sau religioase, scrie Kaplan în eseul său.
În acest context, leadershipul german rămâne stângaci şi ezitant. Cancelarul Angela Merkel a înregistrat și eșecuri, ca de exemplu în cazul agresiunilor sexuale comise de Revelion de migranţi arabi.
Pentru Statele Unite, o Europă care continuă să se fractureze intern şi să se dizolve într-o geografie fluidă în Africa de Nord şi Eurasia ar constitui cel mai mare dezastru de la al Doilea Război Mondial. Succesul UE timp de multe decenii a fost un produs al puterii americane, care-şi are originile în înfrângerea Germaniei naziste.
„Deceniile în care Europa era considerată stabilă, predictibilă şi apatică s-au încheiat. Harta continentului redevine medievală, dacă nu prin frontiere, atunci cel puţin prin atitudini şi alianţe politice. Geografia este o provocare, nu un destin”, conchide Kaplan.