Specia exemplarului descoperit a fost atestat în zona Asiei de Est, cu mai bine de 160 de milioane de ani în urmă
Rămășițele sale au fost recuperate în 1987, din roci vechi de 162 milioane ani, din regiunea autonomă uigură Xinjiang, din nord-vestul Chinei, iar întreaga lungime a gâtului animalului a fost reevaluată recent de specialiști.
„Mamenchisaurus sinocanadorum ar putea fi sauropodul cu cel mai lung gât, descoperit până acum, dar șansele sunt că au existat sauropode mai mari și mai lungi, care rătăceau prin natură, în jurasicul târziu a ceea ce este acum China”, a precizat Andrew Moore, paleontolog la Universitatea Stony Brook, din New York.
În ciuda faptului că din fiară au rămas doar câteva oase, cercetătorii au reușit să estimeze lungimea gâtului ei comparând rămășițele cu fosile complete aparținând unor dinozauri înrudiți, precizează sursa citată.
„Dacă nu suntem dispuși să credem că s-a întâmplat să descoperim cel mai mare sauropod individual care a existat vreodată, presupunerea noastră implicită ar trebui să fie întotdeauna că au existat animale și mai mari, în acel timp. Nu putem decât să sperăm că unii dintre acești titani s-au fosilizat și abia așteaptă să fie descoperiți de paleontologi” a adăugat palentologul.
Avantajul de a avea un gât lung
Gâtul lung le-a permis acestor giganți dinozauri să pășuneze pe suprafețe vaste de vegetație, în timp ce stăteau într-un singur loc, ceea ce înseamnă că puteau lua tone de hrană, fără a consuma multă energie cu deplasarea; în plus, acest detaliu le-ar fi ajutat să îşi scadă temperatura corpului, prin mărirea suprafeței acestuia, un truc pe care elefanții îl practică, cu urechile lor mari.
Modul în care sauropodele au evoluat cu gâturile lor atât de lungi și corpurile mari, fără să se prăbușească sub propria lor greutate, a pus pe gânduri oamenii de știință, încă de când au fost recuperate primele fosile ale acestor exemplare.
Scanările cu raze X ale fosilelor Mamenchisaurus arată însă că vertebrele erau ușoare și goale, spațiile aeriene reprezentând două treimi până la trei sferturi din volumul lor; caracteristici scheletice similare pot fi observate la păsări care, în acest mod, își reduc greutatea pentru a zbura.
La sauropode, astfel de schelete ușoare le-ar fi putut face vulnerabile la fracturi, dar se presupune că avea coaste de gât asemănătoare cu niște tije – prelungiri osoase ale vertebrelor – care întăreau gâtul și îi îmbunătățeau stabilitatea, menționează publicația britanică.