Analiză B1TV.RO // Cum a ajuns Pakistanul să fie adevăratul câștigător al revenirii talibanilor la Kabul și cum a făcut un joc dublu pe parcursul Războiului din Afganistan

Căderea Kabulului în mâinile talibanilor, urmată de retragerea haotică din Afganistan a civililor a reaprins dezbaterea despre eșecul americanilor în cel mai lung război al lor. A curs multă cerneală zilele acestea despre cauzele care au dus la eșecul aventurii americane în Afganistan, căci indiferent de etapele și de numărul de trupe angajate pe parcursul acestui conflict, Statele Unite nu au putut să pună capăt violenței sau să transfere responsabilitatea securității autorităților afgane, care în cele din urmă au colapsat fără sprijinul militar american.

Cu toate acestea, se știa de ani buni că Afganistanul reprezintă o cauză pierdută, iar despre deriva misiunii au vorbit mult inclusiv oficiali americani, implicați în planul ambițios de recosntrucție a armatei și a societății afgane.  Unul dintre ei este generalul Karl Eikenberry care a condus timp de 18 luni Comandamentul Forţelor Aliate din Afganistan iar în perioada 2009-2011 a exercitat funcția de ambasador al SUA la Kabul.

Cum a subminat Pakistanul eforturile SUA de a stabiliza situația din Afganistan

În 2009, într-un memoriu adresat Departamentului de Stat acesta și-a exprimat opoziția față de intenția Administrației de la Washinghton de a crește numărul de forțe americane în Afganistan, parte a planului de stabilizare inițiat de Barack Obama.

Externe - 09 nov, 11:37

Atac cu bomba într-o gară din Pakistan. 13 persoane au fost ucise, iar alte 30 rănite

Cu acest prilej, Karl Eikenberry a făcut o radiografie dură a cauzelor care au făcut ca Războiul din Afganistan să ajungă în impas: corupția generalizată a guvernului de la Kabul, dezgustul tot mai mare al afganilor față de prezența SUA sau eșecul construirii unei armate afgane capabile să facă față insurgenței.

Potrivit lui Eikenberry, președintele afgan Hamid Karzai nu ar fi trebuit considerat un partener strategic pentru interesele americane, guvernul afgan ar fi căutat doar să implice SUA tot mai mult în Afganistan și nu ar fi avut capacitatea de a susține guvernanța locală necesară pentru reconstrucția statului. Eikenberry se arată îngrijorat de faptul că forțele de securitate afgane nu sunt în măsură să îndeplinească rolul de tranziție rapidă pentru menținerea securității.

Însă, cea mai mare vulnerabilitate menționată a fost protecția pe care insurgenții au găsit-o de fiecare dată la granița cu Pakistanul.

“Mai multe trupe nu vor conduce la eliminarea insurgenței atâta timp cât în Pakistan se găsesc zone care  oferă protecție. Pakistanul va rămâne cea mai importantă sursă de instabilitate pentru Afganistan atâta timp cât sanctuarele de la graniță folosite de talibani vor exista în continuare, iar Pakistanul va vedea interesele sale strategice cel mai bine servite de un stat vecin slăbit”, a transmis Karl Eikenberry către Departamentul de Stat.

Cât de important a fost mai exact Pakistanul pentru liderii talibani și cât de mult a contribuit la eșecul SUA în Afganistan? Ceea ce puțini invocă astăzi este că, după alungarea talibanilor de la putere a existat o perioadă când Afganistanul s-a bucurat de o relativă stabilitate.

Din 2002 până în 2005, Statele Unite au avut o mare libertatea de manevră pentru a pune în aplicare noi politici în Afganistan înainte de reluarea violenței, care a culminat cu o revenire în forță a talibanilor începând cu 2006.

Întârzierea privind crearea unei armate afgane profesioniste, alocarea de fonduri adecvate pentru susținerea unor obiective mărețe precum recosntrucția statală, dar și inițierea unui dialog cu liderii mișcării talibane, zdrobită în această perioadă au fost considerate oportunități pierdute de către administrația Bush care au contribuit la reluarea războiului și la îngreunarea tot mai mult a operațiunilor americane.

Ce s-a întâmplat cu talibanii după invazia americană din 2001? Alungați de la putere s-au reorganizat în Pakistan, unde mișcarea a planificat o nouă ofensivă, a recrutat noi aderenți pe care i-a instruit și a strâns fonduri suficiente pentru viitoarele acțiuni militare. În tot acest timp liderii SUA, prea încrezători în propria lor victorie, considerau că pericolul taliban a fost înlăturat și s-au concentrat exclusiv către obiective ce vizau identificarea și vânarea liderilor al-Qaeda.

Însă relația talibanilor cu al-Qaeda s-a consolidat în acest timp tot în Pakistan. În 2002, al-Qaeda s-a reorganizat în zonele tribale administrate federal în Pakistan, de la granița cu Afganistanul. De asemenea,  al-Qaeda a operat câteva tabere de antrenament în zonele tribale pakistaneze de-a lungul frontierei din Waziristan de Nord și de Sud, unde s-au instruit  alături de alți  militanți pakistanezi, precum și de talibani și au planificat viitoare atacuri pe teritoriul afgan.

Un rol crucial pentru supraviețuiea și reorganizarea mișcării talibanilor refugiați în Pakistan l-au jucat madrasele, școli islamice care s-au înmulțit de-a lungul graniței pakistaneze încă din 1979. În Baluchistan și în zonele tribale, acestea au fost sursa de educație pentru copii și adolescenți, în special pentru refugiații afgani din timpul războiului cu URSS. Mai târziu, madrasele aveau să devenă o parte fundamentală a rețelei talibane oferind legături puternice cu liderii religioși care le-au condus, iar prin intermediul lor cu noi aderenți.

Jocul dublu făcut de regimul de la Islamabad

Deși oficial neagă orice sprijin oferit talibanilor, regimul de la Islamabad nu a fost deloc străin de reorganizarea lor în Pakistan, după alungarea de la putere. Din cauza presiunii administrației Bush în 2001, președintele pakistanez Parvez Musharraf a întrerupt oficial sprijinul pakistanez pentru talibani, prin stoparea programelor de asistență militară și economică. De asemenea,  a ordonat reținerea unor lideri talibani la cererea Statelor Unite.

Neoficial  a permis ca  serviciile de informație pakistaneze și ofițeri militari să ofere în continuare sprijini talibanilor.  Pakistanul a susținut public că lucrează împreună cu SUA pentru a-și atinge obiectivele în regiune – și că primește fonduri abundente, dar în realitate  a făcut un joc dublu, sprijinind totodată și pe talibani. În 2014, generalul Hamid Gul, fostul șef al ISI, prinicpalul srviciu de informații pakistanez, declara: „Când se va scrie istoria, se va afirma că ISI a învins Uniunea Sovietică în Afganistan cu ajutorul Americii. Apoi va fi o altă frază. ISI , cu ajutorul Americii, a învins America”.

Președintele Musharraf a minimizat operațiunile militare în zonele tribale de-a lungul frontierei împotriva talibanilor sau militanților al-Qaeda, permițând liderilor acestora să supraviețuiască și să se reorganizeze în Pakistan. A acționat astfel pentru că exista în societatea pakistaneză un curent de opinie general împotriva invaziei SUA. Astfel s-a format o opoziție serioasă față de suprimarea talibanilor, în special în cadrul armatei și a serviciilor de informații.

Însă, cu siguranță motivul mult mai important al sprijinului dat de Musharraf a fost acela că rivalitatea cu India a dominat de-a lungul timpului  opțiunile strategice pakistaneze. Musharraf și generalii săi se temeau că India va câștiga influență în Afganistan după înlăturarea talibanilor și va înconjura astfel Pakistanul.  În 2004, Musharraf a decis să redeschidă asistența talibanilor, fapt pe care l-a recunoscut ulterior în presă. Potrivit lui Musharraf, Karzai primul președinte afgan după invazia americană „a ajutat India să înjunghie Pakistanul pe la spate”.

De ce Afganistanul reprezintă un interes vital pentru Pakistan

De la crearea sa, Pakistanul a păstrat un interes unic pentru Afganistan. Pe de o parte importanța regiunii este dată de rivalitatea cu India. Cele două țări au purtat trei războaie una împotriva celeilalte și au luptat pe teritoriul disputat al Cașmirului. Mai puțin de 100 de kilometri se află între Islamabad și forțele rivale din Cașmir, o distanță foarte mică pentru tancurile indiene. Practic, pentru Pakistan controlul asupra Afganistanului oferă ceea ce în limbajul de specialitate poartă numele de „adâncime strategică” – în cazul unei invazii indiene, o zonă sigură care să perită retragerea de urgență în fața atacatorilor.

O altă preocupare legată de Afganistan pentru regimul de la Islamabad a fost naționalismul afgan. Crearea liniei Durand în 1893 împărțise poporul paștun între Afganistan și Pakistan. Triburile paștune din Afganistan au continuat să fie strâns legate de cele din Pakistan.

Posibilitatea ca paștunii pakistanezi să se răzvrătească și să ceară o separare este un coșmar pentru liderii pakistanezi. Mai ales că au existat acțiuni în acest sens. Guvernul afgan din anii ’50 a cerut unirea tuturor paștunilor într-o singură regiune afgană, un „paștunistan”. O astfel de acțiune ar fi împărțit regiunile tribale de Pakistan și ar fi restrâns în continuare adâncimea strategică a Pakistanului. Din aceste motive, liderii pakistanezi au acordat o atenție vitală  Afganistanului și politicilor liderilor săi.

Dacă scotocim în istorie vom observa că opțiunile de politică externă ale Pakistanului, astăzi contrare SUA în regiune, nu sunt o noutate. Interesul regimului de la Islamabad pentru sprijinul talibanilor, seamănă izbitor de mult cu sprijinul oferit în trecut mujahedinilor angajați în lupta cu armata sovietică.

Sprijinul oferit de Pakistan talibanilor, încă de la formarea mișcării

Liderii pakistanezi nu au dorit ca Uniunea Sovietică să câștige influență în Afganistan.  În timul aventurii sovietice din Afganistan au sprijinit alături de SUA pe mujahidini cu fonduri și arme. În Pakistan s-au ridicat numeroase tabere de refugiați, madrase și tabere de antrenament. Statele Unite au distribuit ajutorul mujahidinilor prin Pakistan. În consecință, Pakistanul a avut un cuvânt important de spus asupra acțiunilor politice și militare ale diferiților mujahidini.

De asemenea, dacă nu s-a aflat în spatele ascensiunii talibanilor pe  parcursul anilor ’90, Pakistanul a sprijinit masiv gruparea, înainte și după ce talibanii au ajuns la putere în Afganistan în contextul războiului civil izbucnit între mujahidini după retragerea sovietică. Atunci Afganistanul a fost împărțit între prinicpalii lideri militari care au luptat împotriva armatei sovietice și care după retragere, controlând propriile regiuni și miliții, au încercat să se impună unii în fața altora prin forța armelor.

Întemeietorii mișcării talibanilor au fost  un grup de lideri religioși – mullahi și cărturari – care au luptat de asemenea în războiul împotriva armatei sovietice. Legați între ei prin școlarizare, mentori, experiență în luptă, aceștia au împărtășit o opinie comună că Afganistanul ar trebui guvernat strict conform legii islamice.

În timp ce fondatorii talibanilor au fost mujahidini cu experiență, majoritatea militanților au făcut parte din generația tânără din timpul războiului sovieto-afgan. În 1994, aceștia erau studenți la madrase și moschei, crescând adesea în tabere de refugiați din Pakistan. Mullah Omar și alți lideri talibani au folosit legăturile cu alți lideri religioși din Pakistan pentru a recruta aderenți din rândul acestor tineri.

Niciun guvern pakistanez nu a dorit la Kabul un  conducător afgan care să solicite separarea paștunilor pakistanezi sau care să aibă legături cu rivalul lor, India. Cum Alianța Nordului, coaliția care a luptat împotriva talibanilor în timpul războiului civil ce a urmat retragerii sovietice și Ahmed Shah Massoud, liderul care a deținut controlul asupra Kabulului în această perioadă, au primit sprijin important din partea  Indiei, Islamabadul a căutat o alternativă în rândul talibanilor.

Acesta este motivul pentru care astăzi, revenirea talibanilor la Kabul ar putea să bucure cel mai mult establishmentul serviciilor de informație pakistaneze, având în vedere că ISI are o lungă istorie în sprijinirea grupului, mai întâi în lupta sa împotriva ocupației sovietice din anii 1980, apoi mai recent în insurgența sa împotriva guvernului afgan susținut de SUA.

Pe de altă parte, întoarcerea talibanilor prezintă probabil cele mai mari provocări pentru India, îngrijorată pentru că ultima dată când talibanii au fost la putere, au adăpostit militanți pro-pakistanezi sau că  odată cu succesul său din Afganistan, Pakistanul poate începe să se impună mai agresiv în numeroasele zone de dispută ale celor două țări.

Cât privește SUA, incapacitatea de a stopa sprijinul primit de talibani în Pakistan este parte a eșecului din Afganistan și o dovadă că decidenții de la Washington nu au înțeles pe deplin complexitatea conflictului militar pe care l-au inițiat.