Templul Armoniei Supreme

Așa ar trebui să se numească Pământul. Această planetă pe care trăim și pe care ar trebui să trăiască și copiii, nepoții și strănepoții noștri. O planetă pe care noi trebuie s-o îngrijim pentru că de echilibrul și pacea ei depinde toată viața noastră și a urmașilor noștri.

Pentru România, după secole de războaie și de servitute față de tot felul de imperii, la începutul anilor 90 se părea că se deschid zorii unei noi ere, o eră în care rațiunea și cooperarea urmau să ia locul urii și războiului.

Pesimiștii vor spune că așa ceva nu se va întâmpla niciodată, că e utopic să crezi că nu vor mai fi războaie și nedreptăți. Pe de altă parte, nici pesimiștii cei mai încrâncenați nu pot nega că, după cele două războaie mondiale din secolul trecut, perspectiva unui război „cald” generalizat a dispărut. Care e secretul? Probabil sunt multe cauze, dar una dintre cele principale este creșterea complexității și a interdependențelor globale. Din teoria sistemelor se demonstrează că în competiția a două sisteme cu un grad ridicat de complexitate eliminarea unuia dintre ele se soldează cu o pierdere semnificativă a performanței ansamblului, inclusiv a sistemului care supraviețuiește. Cu alte cuvinte, varianta jocului cu sumă nulă nu există.

După Al Doilea Război Mondial, rivalitatea politică globală s-a deplasat, treptat, din zona militară înspre competiția în economie, știință și tehnologie. Aici, Occidentul a câștigat tocmai datorită liberei concurențe. Iar punctul culminant a fost, după încheierea Războiului Rece, în perioada 1990-2010, când noile tehnologii de comunicații au transformat, radical, lumea în care trăim.

Din păcate, în ultimii ani, asistăm la o degradare a pieței globale prin resuscitarea unor politici protecționiste purtate cu argumente ideologice. Apar, în public, afirmații în care tehnologii performante sunt respinse pe criteriul provenienței lor. Cei mai tineri nu știu că, în anii 50, în România, cibernetica era definită ca „o pseudo-știință capitalistă”.

Este interesant că această degradare a pieței libere se manifestă în momentul apariției unei tehnologii revoluționare, 5G, dezvoltate de o companie non-occidentală, Huawei. Totuși, Huawei nu deține monopolul acestor echipamente și nici nu dorește distorsionarea pieței prin obținerea unor contracte preferențiale. Huawei dorește exact ceea ce a fost, dintotdeauna, principiul de bază și mândria capitalismului: o piață liberă deschisă și concurențială.

Pentru a justifica un asemenea comportament, SUA au acuzat că echipamentele 5G furnizate de Huawei ar urma să spioneze instituțiile din țările unde ar fi instalate. Acuzațiile nu au fost niciodată dovedite și nici n-ar putea fi dovedite în fața unei instanțe neutre și obiective, dar au fost reluate ca atare de o serie de oficialități din țări aliate cu Statele Unite.

Asistăm, așadar, la un război economic dus de SUA și unii dintre aliații săi împotriva unei companii private. Aici sunt mai multe lucruri în neregulă. În primul rând, este vorba despre eludarea regulilor și convențiilor comerciale internaționale aflate sub umbrela Organizației Mondiale a Comerțului. În al doilea rând, este vorba despre introducerea unui criteriu strict (geo)politic într-o decizie economică. Își poate permite România așa ceva? Dacă da, atunci nu există riscul ca orice decizie economică să devină, în viitor, susceptibilă de manipulare politică, urmare a precedentului creat? În fine, dacă se schimbă vectorul (geo)politic, nu se va ajunge la o răsturnare a tuturor deciziilor, cu toate costurile (foarte mari!) pe care le implică asta?

Să presupunem, însă, că echipamentele Huawei ar prezenta un risc la adresa securității (informaționale, cibernetice, economice, militare etc.) țării care le achiziționează. Ce garanții avem că echipamentele unei alte companii nu prezintă același risc? Mai ales că respectivele companii furnizoare se pot număra pe degetele de la o singură mână și își au sediul în doar trei-patru țări. Până la urmă, introducerea unui criteriu politic înseamnă să preferi să fii spionat de X decât de Y. Ceea ce este, de fapt, un abandon al independenței de stat.

Ca în orice dilemă a modernității, soluția nu se află în interziceri și conflict. Dimpotrivă! Chestiunea fundamentală este contractul comercial. Și aici contractantul este cel care poate și trebuie să impună garanții juridice și măsuri de siguranță tehnologice care să blocheze, cel puțin în primă instanță, posibilitatea existenței unor „structuri ascunse” cu efecte malefice. E posibil ca România să nu aibă juriști buni în negocierea contractelor. Legea de bază a oricărei întreprinderi economice este să ai un bun jurist și un bun contabil. Managerul vine abia pe locul trei. Dar dacă țara noastră nu va avea elite înalt instruite, va face mereu ceea ce îi spun alții și va pierde.

În fine, last but not least, existența pieței libere este prin ea însăși o garanție împotriva unor practici neconforme cu cadrul contractual. Dacă juriștii ar fi depășiți de unele subtilități tehnice, fiți siguri că acele companii care sunt concurente vor fi extrem de atente la orice detaliu. Consecințele unui comportament incorect sunt devastatoare pentru cel care încearcă să trișeze. Să ne gândim, bunăoară, la scandalul Dieselgate…

Templul Armoniei Supreme este departe de a fi terminat. Dar nu trebuie să încetăm nicio clipă la a pune, fiecare, câte o cărămidă în construcția sa.

Articol semnat de Dr. Radu Enache