Criza energetică ne întoarce înapoi în timp: coloniile miniere românești, o geografie a suferinței

După abandonarea minelor românești în mizerie și paragină, criza energetică întoarce privirile înapoi spre acestea. În cazul României, istoria cărbunelui din zonele miniere este una a suferinței, lipsurilor și mizeriei celor care au încălzit cu sudoarea lor giganții industriali ai României secolului trecut.

Zeci de colonii miniere împânzesc orașele Văii Jiului, iar multe dintre aceste locuri au o istorie tristă: au rămas mărturii ale vieții pline de greutăți a familiilor din ținutul cărbunelui – menționează Adevărul într-un material dedicat acestor comunități de mineri.

Conform sursei amintite, istoria minelor din Valea Jiului a început la mijlocul secolului al XIX-lea când au fost ridicate, în apropierea minelor, coloniile destinate lucrătorilor. Primele mine care au început să scormonească în subterane după aurul negru au fost deschise în depresiunea de la poalele munților Retezat, Parâng și Vâlcan.

Eveniment - 17 sep, 17:00

Minerii amenință cu proteste din cauza Legii pensiilor: „Solicităm partidelor politice eliminarea articolelor care creează discriminare”

Până și păsările cerului erau negre din cauza fumului și a prafului de cărbune

Barăcile insalubre de lemn inițiale au fost înlocuite de șiruri de case de cărămidă în care locuiau și câte patru familii, construite de-a lungul unor străzi înguste, înnegrite de cărbune, menționează sursa amintită. Au urmat blocurile comuniste, ridicate în a doua parte a secolului trecut.

Dar cea mai faimoasă colonie din Valea Jiului, din vecinătatea gării Petroșani și a fostei mine Dâlja, datează din 1870 și aparținea celor care au construit calea ferată a cărbunelui, Simeria – Petroșani.

„Trecând cu trenul prin marile gări, ați văzut desigur acea zonă a lor, mai întunecată și plină tot timpul de fum și de miros de cărbune, în care se află depoul locomotivelor. O colonie de mineri e o astfel de pată neagră pe fața pământului, plină de fum și de miros de cărbune, în care nenumărate familii trăiesc despărțite de restul lumii, prin valuri groase de pâclă”, nota scriitorul Geo Bogza, în volumul „Oameni și cărbuni în Valea Jiului”, pe care l-a scris după ce a petrecut toamna anului 1945 în Valea Jiului.

În vremurile de început, relatează Geo Bogza, totul în jur era negru din cauza fumului și a prafului de cărbune: casele, pomii, până și păsările. Viața era extrem de grea iar mulți oameni își stingeau în alcool necazurile și neajunsurile.

„Nașteri, logodne, nunți, înmormântări și toate celelalte mari întâmplări ale vieții au loc în acest peisaj întunecat de cărbune, din care oamenii n-au cunoscut până acum decât un singur mijloc de evadare: alcoolul. Ca și marinarii, minerii beau de câte ori au prilejul, ca o răzbunare împotriva vieții pe care o duc. Singură, băutura tare care le arde gâtlejul, îi poate face să uite cât de negru e cărbunele și cât de negre sunt coloniile, în ale căror case, cu o odaie și o bucătărie, dorm uneori câte zece copii, înghesuiți în două paturi, împreună cu părinții, sau uneori pe jos, de-a dreptul pe podele, așa cum i-am văzut cu propriii mei ochi”, relata Bogza despre realitățile de la mijlocul anilor ´40, când peste 10.000 de mineri munceau în Valea Jiului.

CIA nota că fiecare zi în aceste zone era o luptă pentru supraviețuire în condiții extreme

Adevărul menționează surse diferite care consemnează condițiile de viață extrem de dure din aceste zone.

„În unele mine, cum sunt cele două puţuri din Aninoasa, apa intră prin mai multe locuri şi infiltrează mari cantităţi de murdărie şi nămol. Muncitorii angajaţi să conducă vagoneţii de cărbune traşi de cai prin galerii au fost cu toţi afectaţi de atacuri grave de reumatism. Ei trebuie să treacă prin apă şi noroi pe întreaga durată a schimbului de opt ore”, arăta o notă secretă din 1952, păstrată în arhivele digitalizate ale Agenției Centrale de Informații(CIA) a Statelor Unite ale Americii.

„Cei care au plămânii slabi încep să vomite până la leşin şi mulţi dintre ei mor după ce sunt transportaţi la suprafaţă. Le este interzis cu stricteţe minerilor să vorbească despre astfel de cazuri care ar putea fi evitate cu toate dacă managementul minelor ar lua măsuri adecvate pentru o mai bună ventilaţie etc.”, informa raportul CIA citat de Adevărul.

Fiecare zi era o luptă pentru supraviețuire, până și ieşirea din puţuri, consemna raportul citat, când minerii se cățărau pe funii ude ca să iasă la suprafață.

„Când muncitorii ajung în final la suprafaţă sunt uzi de parcă ar fi ieşit din mare. Ei trebuie să aibă grijă ca echipamentele lor să fie uscate din nou până cînd încep schimbul următor, pentru că nimeni nu are mai mult de o uniformă”.

Dictatura Ceaușescu monta garduri ca să nu se vadă mizeria și suferința sufletelor din subteran

 Înaintea unei vizite efectuată de Nicolae Ceauşescu, în anii ´70, – menționează Adevărul – locul de pe marginea șoselei Petroșani – Lupeni, din orașul Aninoasa a fost împrejmuit cu garduri de beton, ca preşedintele comunist să nu vadă condiţiile umilitoare de trai ale minerilor.

La Vulcan, a fost o colonie de peste 3.000 de așa-ziși prizonieri sau deținuți politici aduși de ruși să muncească forțat în minele de cărbune, în anii războiului.