Prietena unei victime a accidentului de pe DN1, despre Huidu: Nu-l urăsc, nu-l blestem şi nu-l condamn
Magda Drăghici avea 54 de ani și se afla în dreapta șoferului atunci când mașina condusă de Șerban Huidu a intrat pe contrases. Femeia a decedat la scurt timp după accident. În urma ei rămâne o fată de 27 de ani și multă durere, după cum reiese și din declarațiile prietenilor acesteia, care nu își pot reveni după șocul veștii că Magda a murit.
Brașovul tău a publicat o scrisoare pe care a primit-o la redacție, autorul acesteia recomandându-se ca prietenă și colegă a Magdei. Femeia precizează că nu îl urăște pe Huidu, nici nu îl condamnă așa cum o face majoritatea și că singurul motiv pentru care a ales să vorbească despre Magda este prietenia dintre cele două. Mai jos găsiți textul scrisorii integral, preluat de pe site-ul publicației amintite:
„O chema Magda. Noi, colegii ei liceu am numit-o întotdeauna Magda Cazacincu, chiar şi atunci când era căsătorită cu colegul nostru poreclit Archimul – de la Arhimede- pentru talentul lui la matematică. O chema Magda. Ca o adevărată braşoveancă, a iubit muntele şi a ştiut să-l respecte, a mers pe munte o viaţă, a făcut ski o viaţă şi n-a avut niciodată nici un accident pentru că de mică a fost învăţată că lucrurile importante se fac cu rost, respectând cu sfinţenie nişte reguli, cu responsabilitate, faţă de tine şi faţă de cei din jur. Aşa a făcut şi cu viaţa ei – şi-a trăit-o cu rost şi cu responsabilitate. Şi-a făurit o firmă de succes, Toledo, care mergea bine chiar şi pe criza asta. Nu avea foarte mulţi salariaţi, doisprezece, dar încercaţi să asiguraţi pâinea cea de toate zilele pentru doisprezece oameni şi pe urmă mai vorbim. Chiar dacă a avut eşecuri în căsnicie, şi-a găsit până la urmă sufletul pereche, un om de aceeaşi excepţională calitate, alături de care a înflorit. O chema Magda şi era frumoasă. O frumuseţe care ţâşnea nu neapărat din nişte trăsături frumoase, ci mai cu seamă din zâmbetul aşa de cald, şugubăţ, puţin poznaş. Eu, care pe lângă ani am adunat şi destule kilograme, o admiram frăţeşte pentru silueta ei zveltă. O chema Magda şi era veselă. O veselie şi un optimism tonic care contrasta cu firea ei rezervată, discretă, extrem de responsabilă. Pe Magda te puteai baza, dacă zicea că face un lucru ştiai că-l face negreşit. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că timp de patruzeci de ani Magda fost aici, la îndemână, la un pas de mine, de noi toţi colegii ei de clasă pe care un diriginte, excepţional dascăl, Domnul Profesor Victor Sasu, ne-a învăţat să fim nu colegi, ci fraţi şi surori şi uite că suntem o familie şi-acum, după patruzeci de ani de când ne norocul ne-a adus împreună. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că n-a rămas schilodită, nici ea şi nici sufletul ei pereche, epavă într-un scaun cu rotile sau într-un pat de spital. Nu-l urăsc pe Huidu, nu-l blestem şi nu-l condamn cum atâţia alţii fac acum, poate că pe drept. L-am compătimit duminică, dar acum nu mai sunt în stare. Vreau doar să ştiţi, în acest imens vârtej mediatic, că întâmplarea crudă face ca toţi cei trei trecuţi din această lume într-o clipă crudă de dimineaţă de duminică, erau oameni minunaţi, cu suflet frumos şi bun. Şi că prietena şi colega mea era un om minunat pe care o chema Magda”.
1957-2011
