Povestea lui Carlos, un refugiat chilian ajuns în România în 1974: "Revin cu plăcere la București. E locul tinereții mele, al singurei iubiri și al tuturor amintirilor care mă țin în viață"
Carlos Ramirez Valdebenito, un refugiat chilian venit la București după lovitura de stat a lui Augusto Pinochet din 11 septembrie 1973, povestește cum a fost primit de români, cum s-a îndrăgostit de cartierul Drumul Taberei din Capitală și cum i-a schimbat România parcursul vieții.
Carlos a ajuns în țara noastră pe când avea 28 de ani. Împreună cu soția sa și cei doi copii, acesta a fost exilat mai întâi în Peru, la lovitura de stat din 1973, după care a cerut să fie trimis în Europa.
“Eram economist, absolvent , lucram în sistemul bancar. Fiind militant al Partidului Socialist am avut de suferit. Am fost exliat pentru prima dată în Peru împreună cu alți concetățeni. Prin Națiunile Unite mi-am prezentat dorința de a pleca în Europa. Prima viză care mi s-a acordat s-a făcut să vină din România. Ulterior m-a acceptat și Anglia, însă dacă renunțam la viza românească, aceasta devenea nulă pentru orice individ. Nu numai că pierdeam eu viza, dar nimeni nu mai avea voie să o primească”, povestește chilianul pentru merg.in.
În aprilie 1974, Carlon a pus prima dată piciorul pe pământ românesc. După ce au coborât din avion, pe Aeroportul Otopeni, refugiații au fost transportați la Blocul M18, Râul Doamnei, cartierul Drumul Taberei.
Autoritățile române s-au mobilizat pentru ca cei veniți să învețe rapid limba română, li s-au făcut analize și trimiși în câmpul muncii.
“Am primit un curs rapid de limba română de la o profesoară de la Școala Generală din apropierea blocului. Direcția muncii ne-a preluat atunci. După mai multe analize, în funcție de specializările fiecăruia, se găseau locuri de muncă. La uzine, înterprinderi sau magazine.”, spune acesta.
Având studii superioare, Carlos a fost distribuit la Academia de Studii Economice și mai apoi la Facultatea de Limbi Străine.
“Am luat un curs profesionist de limbă. A durat aproape un an de zile, timp în care primeam o bursă ca să mă întrețin. Nu mi-a fost ușor cu româna, dat fiind faptul că e o limbă foarte fonetică. E grea. În paralel, pe lîngă chinuitoarea gramatică, făceam și literatură română.
Anii de facultate au fost extraordinari. Am fost coleg cu Mugur Isărescu, dar și cu actualul prim-viceguvernator al BNR, Florin Georgescu. Am impresia că Georgescu a fost și Ministru de Finanțe. L-am văzut de curînd, s-a îngrășat tare (rîde copios). Era un băiat așa slăbuț și simpatic. Nu aveam probleme cu școala, eram un tînăr inteligent, am trecut totul cu brio. În fine, am terminat doctoratul acolo și n-am încetat să colaborez cu facultatea. Peste ani am devenit profesor. Încă mai vin să predau o dată la doi ani în cadrul ASE”, povestește refugiatul chilian.
Mutarea de la Santiago de Chile la București a fost o lovitură puternică pentru profesorul chilian, dar acesta preferă să rememoreze amintire plăcute. Și nu sunt puține.
“În Drumul Taberei am învățat ceva. Voi aveți un popor primitor, sănătos, sincer și iubitor, dar alterat de sistemul politic. Și înainte, dar și acum. Vecinii mei erau senzaționali, oricînd era vreo problemă primeam ajutor imediat. M-am înțeles foarte bine cu românii. Deci, ca să-ți răspund la întrebare, oamenii mi-au rămas cei mai apropiați. Căldura din acel cartier. Apoi alimentarele, cofetăriile. Doamne, cofetăriile! Era o prajitură…Pofiterol. Da! Celebra prăjitură, ți se topea în gură, era incredibilă. Apoi era „Pîine” la intersecția cu Valea Argeșului. La „Pîine” se vindea, evident, pîine (rîde). Dar avea o semnificație mai profundă. Era ca un loc de-ntâlnire al cartierului. Toți mergeam acolo.
Și Parcul Moghioroș!! Au! Da, era să uit. Fabulos. Iarna îmi duceam fetele acolo. Se formau niște dune imense de omăt. Le dădeam cu sania. Sînt ultimele amintiri din România legate de familia mea. În 1982, soția a plecat cu ele în Chile. Îmi place să zic că România n-a mai suportat-o. Nu s-a adaptat. În acea perioadă am decis să-mi consum energia jucând rugby. Eram priceput, jucam mereu pe Stadionul Studențesc din București”, afirmă acesta.
Carlos Ramirez Valdebenito revine cu plăcere în România. De fiecare dată reface același drum. E bun “În special pentru suflet. Să-ți dau cîteva repere. Dacă vreai să bei o bere mergeai la Favorit, unde era cinematograful. Bere „Gambrinus”, foarte bună! După, dacă îți era foame mergeai la „Orizont!” unde găseai preparate românești foarte bune. Dar cel mai frumos loc era o cîrciumioară la șosea, chiar vizavi de Parcul Moghioroș, pe unde trecea trolebuzul 84. Nu țin minte cum se numea. Ne servea un chelner grăsuț, cu chelie, dar foarte dulce. Trei lucruri: mici buni, bere bună și o palincă de zile mari.”
Cea mai frumoasă amintire o are de pe băncile Academiei de Studii Economice: “În amfiteatrul 1, la ASE, eram la un curs pentru doctorat. Era ora 14:28, iar eu stăteam în prima bancă. Fiind străin trebuia să fiu foarte atent la oră. Primăvară, frumos afară, era început de săptămînă. Pe ușile amfiteatrului a intrat iubirea vieții mele. Frumoasă foc, înaltă, cu chip de căprioară. Roșcată, cu ochii verzi, imenși, transparenți, mi-a cutremurat existența. S-a așezat lîngă o colegă de-ale mele, Amalia, pe care o cunoșteam bine. Tatăl ei era ambasador în Spania și ea vorbea bine spaniolă. În fine, ora a trecut și m-am dus la Amalia. «Cine e fata aia?», am întrebat. «Carlos, stop. Uit-o! Definitiv. Se căsătorește cu un băiat de inginer. Om bogat, cu relații. Tu nu ai nimic. Ai un doctorat, ș-atât!».”, își aminteste profesorul, adăugând că a renunțat atunci la gândul că ar putea să o cucerească pe fata roșcată, dar că a reîntâlnit-o ani mai târziu.
“Dar vezi tu, viața-i ca o roată. Au trecut anii și lucram la o firmă din Capitală. Dimineața m-am dus la muncă și am rugat-o pe secretară să-mi pregătească o cafeluță. Mi-am scos pipa și m-am dus la locul de fumat. Cazusem pe gînduri, când, ușa scârție și cine crezi că intră pe ea? Era Dana. Aceeași față de căprioară mă privea timid din prag. «Tu ești Carlos, nu? De la ASE», mi-a zis. Eram stană de piatră. Rece, nu știam cum să reacționez. Acum ajung la Drumul Taberei. Se făcea că ea avea un apartament chiar acolo, la „Piața Moghioroș”. Ceea ce a făcut ca relația dintre noi doi să curgă mult mai repede. Colindam parcul cu fiecare ocazie, ne plimbam, eram îndrăgostit. Mergeam împreună la cumpărături în „Piața Orizont”. Gabriel Garcia Marquez spune că omul iubește o singură dată în viață. Da, pe Dana am iubit-o nespus, sincer și frumos. Au fost cei mai frumoși ani din viața mea”, adaugă acesta.
Fata de care s-a îndrăgostit chilianul s-a îmbolnăvit: “De cancer. Încă din România existau primele semne, însă nu și-a pus problema. Am venit cu ea în Chile însă a fost descoperit prea tîrziu. Încă trăiește, dar e cumplit. E în România. Nu vorbește de ani buni, nu poate, e înfiorător. E singurul meu regret. Că nu am avut mai mult timp alături de Dana mea”, spune cu regret profesorul din Chile.
Despre diferențele dintre cartierul pe care l-a cunoscut în 1974 și cel pe care l-a regăsit după ani de zile, într-una dintre vizitele sale în România, Carols spune că atunci când a plecat “am lăsat acolo un cartier împodobit cu flori, curat. M-am întors pentru prima dată în 1991 și am fost șocat. Era ca un bazar, ca un târg. Dezordine, lumea vindea țigări, ciocolată, alcool. Aveam impresia că am ajuns la Istanbul. Acum s-a mai reglat situația, prinde culoare. Însă nimic nu se compară cu locul tinereții mele, al singurei iubiri și al tuturor amintirilor care mă țin în viață”.
Blocul din Drumul Taberei există și acum, dar chilienii s-au întors la casele lor după ce conflictul politic s-a încheiat.