Povestea emoționantă a unei poștărițe care duce pensiile și alocațiile cu ATV-ul: „Ăsta îi puternic, îi nervos!”

Poșta Română a postat pe rețelele de socializare povestea Emiliei, poștăriței care duce duce pensiile, alocațiile și corespondența localnicilor dintr-un cătun pe ATV.

Vara e paradisul, iarna îți vine să plângi

De sub cască se ițește chipul pe care-l știe și-l așteaptă lună de lună o comună întreagă. Este Emilia Trifan, unul dintre cei patru poștași care au primit ATV luna trecută, de la Poșta Română. Avea mare nevoie: comuna Mușca din Alba, pe care o ia zilnic la pas este cocoțată sus în pădurile Apusenilor; îți trebuie picior puternic și inimă bună dacă ai treabă pe potecile de pe dealuri.

„Așa emoții am avut când m-am urcat prima dată pe ATV-ul de la Poștă! Mi-era că pleacă brusc și mă răstorn cu geantă cu tot. Și tot dădeam să-i apăs pedala ca la mașină. Eu, învățată cu mașina, cu dubița. Am condus și tractor la munci agricole în Elveția, dar tăt nu-i ca ATV-ul! Ăsta îi puternic, îi nervos!”, spune Emilia.

Emilia susține că „Vara e Paradisul”, dar „iarna-ți vine să plângi”. Răzbești pe drumurile de sus doar cu mașina de teren, și asta când nu dă înghețul. Ca să-i vină în ajutor, pe vreme rea oamenii coborau de pe dealuri și se strângeau la șosea, în fața magazinului, să o aștepte cu pensii, alocații și corespondență. Dar acum nu mai este nevoie.

ATV-ul de la Poștă a rezolvat problema. O urcă pe Emilia până în cele mai înalte cotloane ale Mușcăi. Și reușește să livreze astăzi mult mai repede decât înainte, când lua potecile la pas. Trainingul l-a prins rapid, cu experiența ei de pe tractor.

Reacțiile localnicilor la apariția Emiliei

ATV-ul este model PROMAX 570, are două locuri, cârlig de remorcare, poate încărca peste 200 kg și tractează alte 200. Îl ține la ea acasă, în parcare. La 52 de ani, Emilia este bunică. Multe povești despre condus le-a aflat chiar de la nepotul ei de 11 ani, pasionat de off-road și de motoare.

Ajunge pe strada principală a Mușcăi și oamenii se uită lung. Cine să fie fata asta curajoasă de pe motor, cu cască și ochelari fumurii? Ochesc sigla Poștei Române și doar așa fac legătura cu poștărița lor. ATV-ul o urcă astăzi spre satul Pițiga, pe creasta unui deal ca din povești. Pe dreapta, o casă albă cu trandafiri și pod din lemn auriu. Emilia oprește motorul la poartă și coboară cu casca pe cap.

– Tanti Victoriiiia, pensia! Adu buletinul și hai!
– Vai de mine, tu ești, Emilia? No, că nu te cunoscui cu casca asta pe cap!

Tanti Victoria se mai uită o dată la fata cu cască și ochelari fumurii:

– Emilia, dar chiar tu ești! Ce-ai făcut, ți-ai cumpărat motor?

Poștărița desface capacul portbagajului și scoate de acolo pensia bătrânei: 1.643 de lei. Sosește și vecinul să-și ia pensia de miner. Bătrânul are un picior mai scurt – accident de mină. Îi priește de când poștărița vine pe ATV căci pensia sosește mult mai repede. Nu ca tanti Elisabeta, care într-o zi i-a zis poștăriței negru-n față: “Tu, fată, să nu mai vii cu capra aia de motor, că face gălăgie, mie nu-mi place!”.

Drumul e rău, îngust și plin de hârtoape

Telefonul Emiliei sună continuu. Numără banii în timp ce ne explică:
– Nici nu trebuie să mă uit, că știu cine sună. Sunt pensiile de jos, doar ei sună la ora asta, vor să știe când vin și la ei. Ajungem, ajungem, dar mai târziu. Acum trebuie să mai urcăm puțin spre dealul Munceluș.

Iar se urcă pe ATV și intră pe o potecă strâmtă. Poteca urcă tot mai sus. În stânga se cască un fel de hău. Pe dreapta – livezi întregi cu pomi cocoșați de mere, fânețe, case mici din lemn, case mari cu terase și bolți largi de piatră, grămezi de lemne milimetric aranjate, rufe puse la uscat, foișoare, troițe cu Hristoși răstigniți, trandafiri și mușcate, vaci bălțate cu tălăngi la gât.

Drumul e rău, îngust și plin de hârtoape. Și totuși, n-ai mai vrea să se termine vreodată. ATV-ul se oprește în vârful dealului, la tanti Maria, văduvă de miner. Acolo zici că s-a născut Raiul. Stai în bătătură și lumea întreagă ți se așterne la picioare.

N-ai crede, dar viața-i dură în inima acestei frumuseți. Familia Nicoară se simte izolată cam ca la stână. Le trece prin fața porții doar mașina cu lemne și Emilia, când vine cu ziare, pensii și alocații. Poștărița este prietena lor cea mai bună pentru că le zice toate noutățile de jos, din sat. Este legătura lor cu satul.

Ca un fel de Facebook pentru oamenii de sus. Și există clienți care locuiesc și mai sus de familia Nicoară, ascunși prin ochiurile de pădure.

– Mai avem oameni acolo, departe, vedeți în zare unde vă arăt? Acolo, sub scări. Scările de la piciorul dealului, mă refer.

Poștărița depășește mai multe obstacole

Greu de imaginat că trăiesc acolo familii obișnuite și nu pustnici. Și la ei ajunge ATV-ul când le vine rândul. Acum, însă, motorul se retrage acasă, coboară prin pădure, pe poteca dinspre Lazuri.

– Am așa niște bătrânele simpatice care obișnuiau să mă sune când coborau la cimitir! Ca să nu mai urc eu, știau că mi-e greu la pas. Acum nu mai trebuie să mă sune chiar așa, că mă urc eu la ele cu ATV-ul. Mi-s dragi oamenii ăștia că-s așa de treabă, zice Emilia.

I-a plăcut dintotdeauna să fie poștaș, dar acum, de când este motorizată, i se pare chiar „cool”. Încă îi este frică singură pe ATV pe cărări abrupte, sus pe munte, dar nu se lasă. De dragul oamenilor ei, trece peste orice, scrie Compania Națională Poșta Română pe Facebook.