Marius Vintilă, despre Andrei Gheorghe: Am primit azi noapte cu lacrimi vestea

MariusVintilă, fost angajat al Radio Seven, a publicat pe pagina sa de socializare un mesaj în care vorbeşte despre fostul său coleg, Andrei Gheorghe care a decedat recent.

În mesaj Vintilă lasă de înţeles că deşi relaţia de colegialitate dintre cei doi nu a fost mereu una bună, are şi amintiri plăcute cu el.

„Am primit azi noapte cu lacrimi vestea despre Andrei Gheorghe. Dincolo de șoc, cumva nu mi se pare CINSTIT că a murit, dacă înțelegeți sentimentul ăsta. M-au sunat de la PRO TV, de la Realitatea, de la RTV, de la Profm, să spun ceva despre el la ultimul „13-14″. Desigur, e plină presa de știri, iar oamenii care l-au cunoscut bine, mai puțin bine sau chiar deloc, își aduc elogiul, cum ar veni. Dar eu nu pot să nu mă gîndesc că în 2007 am pierdut un alt coleg de radio, pe Niki Stanciu, la doar 41 de ani. Niki era unul din cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut în viața mea. Extrem de priceput ca om de radio începînd de la partea tehnică pînă la cea de programe, iar mai apoi chiar de vînzări, Niki îți zîmbea tot timpul, găseai totdeauna căldură în vocea lui baritonală, fusese un pionier în radiofonia românească de FM, și împreună cu alți «nesănătoși», cum le spunea el, avusese chiar un post de radio pirat care dădea muzică de onoare și își schimba sediul săptămînal, să nu îi localizeze ANCOM-ul. (Pentru cei care nu știu, în anii ‘90 la radiourile pirat din România se dădeau în general manele, iar radiourile astea, spre deosebire de radiourile pirat cu punk și rock, nu aveau probleme cu autoritățile, ai căror reprezentanți apreciau încă de atunci acest gen autohton intrat în mainstream mult mai tîrziu.) Dar divaghez… Aproape nimeni nu a dat vreo atenție specială morții lui Niki Stanciu, nici măcar colegii lui de la radio Guerrilla, unde lucra împreună cu mine. Am fost singurul care i-a scris și difuzat un scurt elogiu, așa, mai casual,«să nu întristăm ascultătorii». Cînd am ajuns seara la priveghi, Niki era singur în capela rece. Apoi, timp de un an de zile i-am rugat pe cei de la Guerrilla să scoată de pe post semnalele cu vocea lui Niki, că mă întîlneam cu soția lui care îmi era vecină, și mi se plîngea că nu mai suportă să îl tot audă, întîmplător, prin magazine. Sigur, Niki nu era cunoscut, în primul rînd fiindcă nu își dorea asta, în vreme ce Andrei este foarte cunoscut în primul rînd fiindcă cel mai mult și-a dorit asta. Întotdeauna mi s-a părut că treaba cu «despre morți numai de bine» este greșit interpretată. Cred că se referă întîi de toate la atitudinea sufletească a celor care rămîn, față de cel care a trecut prin experiența supremă, și că această atitudine a noastră este necesar a fi una de compasiune, de iertare, de respect. Doar că aici, unde se rămîne, toată lumea pare să descopere brusc guma de șters memoria, iar cel pe care moartea l-a înălțat ocupă imediat un loc pe care în viață nu doar că nu l-a avut, dar nici măcar nu și l-ar fi dorit. Îmi amintesc că am fost certat de ascultătorii radio Guerrilla cînd am spus în direct, cu ocazia respectivă, că statutul de lichea al lui Dan Iosif nu poate dispărea odată cu moartea lui. Acum, poate părea dur exprimat pentru un text la moartea unui coleg, dar Andrei Gheorghe, așa cum l-am cunoscut eu, departe de exemplul grav dat mai sus, nu a fost totuși un tip pe care eu să îl fi apreciat. Nu e momentul să povestesc acum ce s-a petrecut între noi, dar nici nu pot să îmbăiez memoria lui în auriu, ca pe o statuetă de Oscar. Și apoi, l-am cunoscut destul de bine pe Andrei ca să fiu sigur că nici el nu ar fi apreciat așa o spoială. Dimpotrivă, cred că s-ar bucura că spun adevărul despre relația noastră de colegialitate așa cum am trăit-o, eu și cu el, cu bune și rele. De asemenea, cred că nu îl prind deloc elogiile plîngărețe și laudele ipocrite din partea celor care își bat gura pe la interviuri și tocșouri și care habar nu au despre ce sau despre cine vorbesc. De aceea nu pot, și acum mă adresez mai ales celor care mi-au solicitat “două cuvinte”, să apar la teve și să mint fără rușine despre cineva cu care am avut o relație de colegialitate cu năbădăi. Mai ales că ultimele două cuvinte pe care Andrei mi le-a spus mie au fost exact acestea două: du-te dracu’. Nu contează contextul, dacă le-am meritat sau nu, sau alte explicații, acum mi se pare chiar amuzant că a fost așa. Dar în acest caz, cum aș putea eu să apar acum, și să spun cine știe ce povești de conjunctură, cuviincioase și corecte, doar fiindcă că așa “se cade”?… Din respect pentru adevăr, pentru Andrei și pentru mine, nu pot să o fac. Așa că prefer să îmi amintesc doar cum am stat odată cu Andrei pînă spre ziuă, în apartamentul lui cu parchet scîrțîitor închiriat lîngă Sala Palatului, și am băut multă vodcă și am ascultat Vîsoțki, și el îmi traducea, și eu plîngeam după mama, și el plîngea după tatăl lui, că se duseseră amîndoi cu puțină vreme înainte, și nouă ne era dor de ei. Noapte bună, Andrei, oriunde te-ai afla! Și iartă-mă, te rog, și tu, pentru toate”, a scris Vintilă, pe pagina sa de Facebook.