Mama ne-a interzis, mie şi lui tata, să mai vorbim țigănește în casă. Sorin Ovidiu Vîntu, detalii NEMAIȘTIUTE din copilărie

Sorin Ovidiu Vîntu a povestit pe blogul său un episod din copilărie.

Acesta este cunoscut drept un tip extrem de discret cu viața sa personală, însă de această dată a decis să dezvăluie anumite etape din copilăria sa.

În acest episod vorbește despre momentul în care împreună cu părinții săi și-a schimbat domiciliul, aducând în discuție o experiență de la joacă cu un alt copil.

"După patru ani de luptă continuă, mama a reușit să ne scoată din mahalaua țigănească și să facă rost de o casă cu chirie “printre români” pe o stradă onorabilă, Bogdan Dragoș, aproape de centrul orașului. Casa, o dărăpănătură cu două cămăruțe, situată într-o curte comună cu alte două căsuțe aflate cam în aceeași stare, reprezenta un salt pe scara socială, de care atât mama cât și tata erau tare mândri. Călcau altfel, priveau altfel, vorbeau altfel. De altfel, prima regulă pe care mama a instituit-o a fost cea de a ne interzice mie și lui tata să mai vorbim țigănește în casă.

– De acum, dacă stăm printre “ei”, trebuie să vorbim ca “ei”, să ne purtăm ca “ei”.

Așa și-a început maică-mea lungul și anevoiosul drum întru civilizarea mea și a lui taică-meu. Gard în gard cu noi era o casă frumoasă, bine întreținută de un inginer de la Plafar (acolo lucra și tata ca muncitor necalificat) și soția lui contabilă la nu știu ce întreprindere. Aveau un băiețel teribil de râzgâiat, cam de vârsta mea, care avea tot ce-și putea dori un puști de vârsta noastră – trotinetă, bicicletă, pușcă și pistol cu ventuze și câte alte minunății. Dintre toate îmi plăcea la nebunie o săbiuță din plastic, pe care o mânuia cu strășnicie în duelurile pe care le purta cu alți puști de pe stradă. Din piesele radiofonice pe care le ascultam aproape în fiecare seară și în care se auzeau zăngănitul săbiilor, din cele câteva filme de capă și spadă pe care le văzusem – la mare moda atunci, dezvoltasem o teribilă pasiune pentru genul ăsta de jucării. Așa se face că într-o zi, când puștiul ieșise să se joace cu săbiuța, am întins mâna să i-o iau, obișnuit din țigănie că, dacă vrei ceva, întinzi mâna și iei. La fel de tăcut dar cu o privire care atunci mi s-a părut a fi plină de scârbă, m-a lovit puternic cu latul săbiuței peste mână și a plecat. Nu atât durerea teribilă pe care o simțeam de la lovitură cât faptul că nu-l puteam ajunge ca să mă răzbun, m-a umplut de ură. Și nu pentru lovitură voiam să mă răzbun, ci pentru privirea aceea de zeci de ori mai dureroasă pentru mine. M-am dus acasă, am luat bărdița și am tăiat o stinghie de la gardul din fundul curții. Am cioplit-o, am bătut o scândurică pe post de gardă și mi-am făcut o sabie din lemn, mică dar îndesată. Am așteptat câteva săptămâni, pândindu-l pe puști să iasă cu săbiuța la joacă și, când în sfârșit a ieșit, l-am provocat la duel. Știam că “onoarea lui de cavaler” îl va împiedica să mă refuze, iar pentru mine era singura șansă să ma apropii suficient de mult, fără ca el s-o ia la fugă. Când am fost suficient de aproape am ridicat sabia și am lovit cu toată forța spre capul lui. A reușit să-și ferească țeasta întorcându-se într-o parte, dar lovitura i-a atins obrazul, provocându-i o rană din care a început să țâșnească sângele. La țipetele lui, taică-su a zburat parcă prin poartă și, văzându-i sângele de pe față, a început să urle la rându-i întrebându-și puștiul ce-a pățit. Acesta a arătat spre mine continuând să țipe. Inginerul m-a luat la bătaie. Nu puteam să fug dar chiar dacă aș fi putut, n-aș fi făcut-o. Îmi plăcea la nebunie să-l văd pe puști plin de sânge și zbierând din toți bojocii. În timp ce inginerul mă bătea a ieșit și contabila. M-a bătut și ea. Apoi a ieșit tata care i-a bătut pe amândoi. Când a terminat, m-a luat în brațe și m-a dus în casă. M-a pus pe pat și m-a întrebat ce s-a întâmplat. După ce i-am povestit, s-a uitat la mama și i-a spus:

– Când ăia îl băteau, el stătea în cur în mijlocul străzii, încerca să-și apere capul cu mâinile, dar în loc să țipe sau să urle rânjea la ei.

Mult timp după asta, maică-mea a crezut că sunt ușor psihopat și a făcut eforturi considerabile să corecteze această deviațiune până ce, într-o altă împrejurare, și-a dat seama că este vorba doar despre o fire extrem de răzbunătoare. A încercat să corecteze și asta însă fără niciun succes.

Să revin la povestea inițială, spunându-vă că după câteva ore, inginerul l-a strigat pe tata la poartă. Tata a ieșit și a văzut că mai este însoțit de încă doi tipi. Inginerul venise cu gașca să-l bată pe tata. Fără să zică nimic s-a dus sub un șopron, a luat barda și s-a îndreptat cu ea spre poartă. La vederea armei, cei trei au rupt-o la fugă. Cât am mai locuit pe acea stradă, nimeni n-a mai îndrăznit să mă agreseze iar tata, din “țiganul ăla”, a devenit domnul Titi. Și asta nu din dragoste ci din teamă. Se știa că “țiganul ăla” are o armă și n-are nici o reținere în a o folosi dacă un membru al familiei lui, sau el însuși, este agresat", a spus Sorin Ovidiu Vîntu pe blog.

Sorin Ovidiu Vîntu a ținut să precizeze că nu întâmplător a povestit aceste lucruri, ci pentru a arăta cât de important este ca țara să aibă o armată puternică.

"Și pe plan internațional funcționează aceleași reguli ca și la tine în cartier. Vecinii tăi, dacă știu că ai cu ce să te aperi sau cu ce să te răzbuni, te lasă în pace. Mai mârâie ei pe după gard sau pe după bloc, își mai dau ifose pe lângă gagicile tale, își mai flexează mușchii prin parc sau prin ștrand, dar se vor gândi de două ori dacă să treacă la acțiune sau nu. Frica de ripostă este esențială în menținerea stării de pace. Dragnea n-are nimic în cap dacă trebuie să fie împins de la spate pentru a aloca armatei române banii necesari pentru a deveni o forță, măcar pe plan regional.

Proiectul ăla stupid cu reindustrializarea țării prin construcția de fabrici și apoi privatizarea lor, trebuie înlocuit urgent cu investiții masive în industria proprie de armament și achiziția de tehnică militară de generație cât mai avansată. Crearea unui complex economico-militar va aduce câștiguri enorme pentru România, începând de la cel economic până la obținerea respectului pe plan internațional.

Generație, când vei ajunge la putere, să știi că n-ai nevoie de dragostea cuiva ci de respect. Statele nu se iubesc între ele ci se respectă iar respectul îl obții dacă ai cu ce să produci teamă, teama că poți reacționa, teama că te poți răzbuna", a mai scris Sorin Ovidiu Vîntu.