Interviu cu fotografa Patricia Marina Toma, realizatoarea expoziției Oamenii Satelor: În România, bătrânețea înseamnă boală și singurătate

A început să fotografieze devreme, mai exact pe la 13 ani, când a primit de la părinți primul DSLR și cum încă locuia în satul natal, i-a venit natural să aleagă drept subiecte oamenii și spațiile pe care le avea în apropiere.

Prin relația cu bunicii și experiența pe care a avut-o împreună cu ei în ultimii lor ani de viață a ajuns la o imagine mult mai clară despre ceea ce cunoștea despre generația lor.

A aflat ce înseamnă bătrânețea pentru vârstnicii din România – boala, singurătatea, sentimentele care îi încearcă văzând că nu îi mai ajută corpul și că rămân treptat fără oamenii pe care îi știau de-o viață.

Mulți dintre cei plecați „afară” se bucurau să-și revadă familia în pozele postate, de Patricia, pe Facebook

A început să încarce fotografiile pe Facebook și mulți dintre cei plecați în străinătate se bucurau să-și mai vadă familiile și locurile din sat, așa că a dezvoltat o relație mai apropiată cu unii vârstnici (și prin prisma evenimentelor pe care mai târziu au început să le deruleze împreună în sat), îi vizita mai des, stătea de vorbă despre diverse lucruri, îi fotografia și le înregistra poveștile de viață.

– Ai foarte multe portrete ale oamenilor în vârstă care locuiesc în sate, există vreo caracteristică pe care ai observat-o și care se repetă în felul în care-ți pozează?

– Am învățat să fac portrete fotografiind sătenii, pe care în primul an îi opream pe stradă și îi întrebam dacă îmi dau voie să le fac o fotografie.

Aveam tendința de a mă apropia cât mai tare de subiect, de a fotografia ochi și priviri, și mi-am dezvoltat și stilul în așa fel încat portretele, oricât de banale ar putea părea la o primă vedere pentru un privitor, sunt pentru mine printre cele mai importante pentru că îmi dau ocazia să ”stau la masă” cu omul și să îl ascult.

Există o distanță pe care oamenii în vârstă o pun între ei și obiectiv atunci când pozează

În felul în care-mi pozează am observant distanța cu care ei privesc relația cu camera față de generațiile mai tinere.

Tehnologia a avansat enorm, știm asta, dar când le fac un portret mă simt ca și cum aș avea ultimele cadre pe un film, deși fotografiez digital, pentru că îmi transmit această stare prin limbajul corpului lor.

”Pozează” simplu, natural, privindu-mă direct, specific fotografiilor vechi, și îmi place mult acest lucru.

– Ce te-a impresionat cel mai mult în poveștile celor care îți pozează, ai dat peste vreo poveste care e mai specială și de neuitat?

– Fiecare întâlnire și poveste este importantă pentru mine, dar acum, mai ales că lucrez la un proiect în care studiez bătrânețea și sentimentul de singurătate, îmi vine minte o femeie pe care am întâlnit-o mergând pe teren. Stătea la geam, iar eu mă oprisem aproape de casa ei.

Am început să vorbim și am aflat că e bolnavă, nu ieșise din curte de 4 ani, copiii ei sunt plecați, dar o ajută vecinii cu mâncare și o mai vizitează. Locuia într-o casă renovată care nu mai era foarte ”prietenoasă” cu nevoie unui bătrân, suprafețele fine, precum gresia, devin periculoase, așa că a acoperit cu preșuri țesute zona dintre camere și se sprijinea în bâte pentru a putea merge.

Mi-a mai spus că ar vrea să ajungă în sat, pe diferite ulițe, că îi e dor să se plimbe. Legat de asta, o altă femeie, de această dată din satul meu, mi-a spus anul trecut că nu a mai mers ”de-a lungul satului” dinainte de pandemie, așa că într-o zi a vizitat pe cineva care locuia la maxim 2km de mers pe jos, în cealaltă parte a satului. Mergând încet a avut timp să se uite la case, dar și-a dat seama că nu le mai cunoaște.

Nu mai știa cine, unde locuiește sau unde au locuit anumiți oameni pentru că în pandemie, timp în care oamenii au stat acasă și mulți au venit din străinătate, și-au renovat casele într-un ritm accelerat la noi în sat, așa că în locul caselor pe care le știa de-o viață au apărut altele noi.

– Ce crezi că ar trebui să se facă pentru vârstnicii din mediul rural și nimeni nu s-a gândit să facă? Ce nevoi au ei?

Povestea de mai devreme m-a făcut să mă gândesc mult la cum se simte singurătatea și lipsa mobilității pentru o persoană în vârstă, și în acest caz cred că un spațiu în care să se întâlnească pentru a discuta și a petrece timp împreună este o mare necesitate.

Cine nu are bătrâni, să îi ajute pe cei care nu sunt ai lui

Știu că sunt case de îngrijire pentru bătrâni, dar acestea percep taxe pe care pensia lor nu le acoperă, de multe ori nu sunt chiar cel mai plăcut spațiu și am văzut des frica de ”a ajunge la azil”, lucru pe care ei îl percep ca pe o formă de abandon. Pe lângă acestea, mulți nu vor să-și părăsească locuința, pe bună dreptate.

Au o relație apropiată cu spațiul lor – casa în care poate au crescut, mai apoi și-au făcut o familie și în care au rămas acum singuri, așa că un Centru în localitate, în care pot să meargă câteva ore pe zi pentru socializare și masă fără a se muta din casa lor, cred că ar fi bine primit. Cine nu are bătrâni, să îi ajute pe cei care nu sunt ai lui.

De cele mai multe ori familia are grijă medical de vârstnici, majoritatea satelor nu au destui medici de familie, unele nu au nici măcar farmacie

Alt lucru care lipsește, și de care mi-am dat seama în acești doi ani în care i-am îngrijit pe bunici, este o farmacie în sat, și mai mult, un asistent sau un medic care să poată să facă vizite și tratamente acasă.

Chiar în perioada în care bunicul meu era la pat cu escare, în satul nostru, care are vreo 600 de locuitori, erau încă 3 alți bătrâni la pat cu escare.

Toți au ajuns de la spital în grija familiei care nu avea experiență cu așa ceva. Rudele (dacă sunt tineri e bine, dar mulți vârstnici locuiesc cu soții/soțiile) trebuiau să schimbe de 2-3 ori pe zi pansamente suprainfectate, scutece, răni deschise (în propria locuință, nu într-un spațiu steril), pe lângă administrarea de medicamente, mâncare și menținerea optimismului de care ai nevoie ca să treci prin așa momente.

La prețurile de acum foarte mulți supraviețuiesc cu greu, văd pe străzi bătrâni care din disperare au ajuns să cerșească sau aud că au murit singuri, înghețați sau bolnavi

În cazul meu și al mamei, care l-am îngrijit pe bunicul, noi nu am mai făcut asta niciodată și am intrat ”direct în pită” cum s-ar zice – și la fel a fost și în celelalte cazuri.

E o nevoie uriașă și urgentă de cadre medicale care să vină în ajutorul acestor oameni – pentru a discuta problemele din sistemul medical de care se lovesc e nevoie de un întreg articol separat doar pe tema asta.

În altă ordine de idei, pensiile sunt mici, iar la prețurile de acum foarte mulți supraviețuiesc cu greu, văd pe străzi bătrâni care din disperare au ajuns să cerșească sau aud de care au murit singuri, înghețați sau bolnavi.

Propun să facem un exercițiu de imaginație, să ne punem în situația lor și să ne imaginăm lucrul la care refuzăm să ne gândim, poate – sfârșitul vieții.

– De ce ai ales bătrânețea ca subiect, e la modă acum să te (re)integrezi de tânăr în zona rurală, foarte mulți tineri corporatiști se întorc în sate, de ce ai ales tu să amintești despre bătrânețe, un subiect foarte nepopular în România?

– Am ales să vorbesc despre bătrânețe pentru că, așa cum spui și tu, nu e un subiect prea popular decât în măsura în care se vorbește idealist despre bunici și vacanțe la țară.

Nu se vorbește, în schimb, și despre cum/cât simt ei acum că au un rol în societate, dacă și cum îi ajută în momentul în care ei nu mai pot să muncească.

Sunt asociații sau proiecte care oferă ajutor umanitar persoanelor din mediile defavorizate – copii, vârstnici, minorități – și în unele cazuri suplinesc ceea ce ar trebui să facă Statul pentru aceste persoane. Cred că e important să aducem în discuție aceste subiecte în speranța în care se vor mai îmbunătăți lucrurile.

Cât despre tinerii corporatiști care s-au mutat la țară, pe mine mă bucură acest trend, iar pentru mine mutarea înapoi în satul natal a fost cea mai bună decizie.

Totuși, sper că sunt conștienți că în rural comunitățile funcționează diferit față de urban, iar cineva venit din exterior trebuie să respecte comunitatea în care se mută.

Am citit foarte multe postări pe grupuri online în care cei care aleg să se mute de la oraș la sat sunt deranjați de animalele domestice, chiar și de păsări, și vin cu setul lor de valori pe care încearcă să le impună. Am experimentat asta mai personal.

Se bate apa-n piuă despre cât de apreciată e tema tradițiilor și traiul la țară dar pe de altă parte cei care se mută de la oraș în mediul rural vor asfalt printre găini

Ca să-ți dau un exemplu, la Marin (satul în care locuiesc) mai organizez tabere de vară, iar pe tot parcursul anului am o casă țărănească de închiriat. În timpul unei tabere cu studenți din Cluj, înainte de pandemie, am primit plângeri legate de muștele din curte, de mirosul de animale din sat și de bălegar.

Pot doar să zâmbesc la asta. Într-un sat vecin s-a făcut plângere la primărie pentru ca sătenilor să li se interzică să lase animalele la ciurdă pentru că fac mizerie pe stradă, iar o altă doamnă într-un grup pe Facebook, mutată de la oraș, spunea că nu mai suportă găinațul de pasăre și faptul că intră în casă cu pantofi murdari după ce a mers pe afară.

Extrem de multă lume a fost de acord cu ea. Am ținut să dau toate aceste exemple în contextul în care, în același timp, se plânge pierderea satului și a practicilor țărănești (meșteșuguri, alimentație, șamd).

– Presupun că ai dat și peste oameni foarte izolați de ceea ce numim noi „civilizație”, fără gadgeturi și informații proaspete din jumătate în jumătate de oră, cum ți se par, mai fericiți, ce cred ei despre lumea „modernă” de la oraș?

– Nu aș putea să spun dacă sunt sau nu fericiți, sau dacă suntem măcar noi, pentru că vezi că fericirea e atât de relativă, și oricât de mult timp ai petrece cu cineva nu cred că poți să știi.

Am putut să observ, în schimb, că nu au o dorință în a fi atât de conectați cu tehnologia cum suntem noi, dar pot fi curioși de ea. Îmi amintesc cum îi arătam străbunicii mele (pe la 93-94 de ani) diferite funcții ale telefonului, și ea fiind născută în 1922, mai toată viața ei a trăit fără aceste moduri ultrarapide de comunicare la distanțe lungi.

Era curioasă și se mira de ”ce-i în stare lumea”. Pe bunica o încânta cel mai tare când o fotografiam și îi arătam imaginile pe laptop, 2 minute mai târziu – i se părea incredibil cum funcționează cardurile de memorie și cum toate pozele alea, pe care ea le știa mereu pe hârtie, încap într-un dispozitiv atât de mic.

Nu le-am povestit prea mult despre noile descoperiri, roboți și inteligență artificială pentru că, sincer, nici eu nu mă simt încă prea confortabil cu asta.

Televiziunea ajunge acum aproape peste tot și e un mod prin care sunt la curent cu ce se întâmplă, dar dacă mă întrebi pe mine, după un jurnal de știri ieși din casă mai deprimat decât ai fi fost fără să afli nimic. Totuși, faptul că generațiile acestea au trecut prin atâtea schimbări politice și sociale de-a lungul a zeci de ani mă impresionează și mă face să-mi doresc să îi cunosc.

– Ce îți propui să faci prin expozițiile tale? Unde și cât vor mai fi expuse fotografiile tale?

Prin expoziția pe care o itinerez acum, Oamenii satelor, îmi propun să invit vizitatorii să reflecte puțin pe tema bătrâneții, oferind o mică perspectivă asupra universului lor, prin prima experienței mele din cei 8 ani în care am documentat foto acest subiect.

În urma primului vernisaj din 28 ianuarie 2023 la Muzeul Arta Lemnului din Câmpulung Moldovenesc vizitatorii mi-au spus despre ce au simțit văzând expoziția, iar dacă munca mea te face să simți, cred că și-a atins scopul.

Deocamdată pot să spun că pe 10 martie de la ora 15.00 va avea loc vernisajul la Biblioteca Județeană ”George Coșbuc” din Bistrița, o zonă care mi-e foarte dragă și unde am mers destul de mult pe teren, iar anul acesta proiectul va mai fi prezentat la Cluj-Napoca, Zalău, Baia Mare și Satu Mare, dar voi reveni cu detalii legate de locații, oră și durată în perioada următoare.

Patricia Marina Toma (n. 29.07.1997) este documentarist, fotograf și operator cultural independent, și studiază Documentary Filmmaking (Producție de film documentar) în programul de master al Facultatății de Teatru și Film din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.