Cum motivează Înalta Curte achitarea foștilor securiști acuzați de uciderea dizidentului Gheorghe Ursu: ”Împrejurarea evocată de procuror în sensul că represiunea organizată de Securitate ar avea un caracter sistematic nu poate fi reținută de Înalta Curte”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a publicat motivarea deciziei prin care un complet de trei judecători i-a achitat joi pe foștii ofiţeri de securitate Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş, acuzați că l-au torturat pe disidentul Gheorghe Ursu, care a murit la Jilava, în 17 noiembrie 1985.

Cum motivează judecătorii ÎCCJ decizia în cazul foștilor securiști acuzați că l-au torturat pe Gheorghe Ursu

Magistrații argumentează, printre altele că victima „nu a fost un opozant al regimului comunist și nu s-a aflat în relații de adversitate cu organele de securitate ale statului”.

”Înalta Curte, în acord cu prima instanță, reține că victima H nu a fost un opozant al regimului comunist și nu s-a aflat în relații de adversitate cu organele de securitate ale statului, atât timp cât opiniile sale și dezacordul față de politica și conducerea de stat nu au fost făcute publice, nu a ajuns la cunoștința publicului larg pe vreo altă cale și nu au produs vreo consecință în realitatea exterioară (nu au fost de natură a propaga idei și concepții ostile ori de a instiga la acțiuni împotriva orânduirii socialiste).

Astfel, victima nu si-a manifestat public dezacordul față de politica și conducerea de stat și partid, astfel încât să devină o persoană periculoasă pentru securitatea statului, din cauza posibilității de influențare a opiniei publice și de instigare a populației împotriva conducerii de stat și partid”, se arată în motivare.

”Înalta Curte reține că, prin probele administrate în cauză, inclusiv în apel, s-a făcut dovada unor interacțiuni ale organelor de stat (chiar organe ale securității) cu mai multe persoane determinate, însă nu s-a făcut dovada existenței, în perioada în care se reține comiterea infracțiunii de către inculpați, a unui conflict (adversități) între autorități și populație sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităților de exterminare fizică sau psihică a populației sau a unei părți din acesta pe diverse motive (așa cum s-a întâmplat în perioada anilor 1948-1965, împrejurări reținute prin hotărârile penale la care s-a făcut referire în cele ce preced)”, mai afirmă ICCJ în motivare.

Înalta Curte mai afirmă că ”un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situație premisă a infracțiunii de tratamente neomenoase”.

”Or, exact această situație premisă de intenție sistematică de exterminare din partea autorităților face diferența dintre infracțiunile contra păcii și omenirii și infracțiunile individuale cu același element material cuprinse în celelalte titluri ale Codului penal (omor, supunere la rele tratamente, tortură etc.)”, mai precizează documentul.

Judecătorii argumentează că deși infracțiunea de tratamente neomenoase nu are un subiect pasiv calificat, totuși sfera acestuia este determinată prin lege (art. 358 din Codul penal), respectiv răniți, bolnavi, membrii personalului civil sanitar sau al Crucii Roșii ori al organizațiilor asimilate acesteia, naufragiații, prizonierii de război și, în general, orice alte persoane căzută sub puterea adversarului.

Dintre toate categoriile prevăzute de lege, victima H s-ar putea încadra doar în categoria persoanelor căzute sub puterea adversarului, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, astfel că analiza îndeplinirii condiției prevăzute de lege pentru subiectul pasiv se va face prin raportare la această categorie de persoane.

“Așa cum rezultă din probele administrate în cauză, la nivelul anului 1985 victima H era inginer în cadrul Institutului de Cercetări și Proiectare pentru Sistematizare Locuințe și Gospodărire Comunală București. Anterior anului 1985, victima s-a bucurat de libertate de mișcare, călătorind de nenumărate ori în Occident, în scop turistic, așa cum rezultă inclusiv din propriile declarații (în 1974 la Paris, în 1978 la Viena – Veneția – Zürich -Paris – Barcelona – Madrid – Toledo – Granada – Cordoba – Paris, Londra – Burgas – Haga – Amsterdam – Köln, Viena – București, în 1980 în Grecia, Turcia, iar soția sa și în Israel). În anul 1983, fiica victimei, B, a plecat definitiv din România în Statele Unite ale Americii, iar la sfârșitul anului 1984, victima H a obținut viză de a călători în SUA pentru a se întâlni cu fiica sa.

Or, este de notorietate faptul că, în regimul comunist, orice deplasare în afara țării, în scop turistic, era un adevărat privilegiu de care nu se puteau bucura decât anumite persoane și sub un control strict din partea organelor de securitate.

Pentru a se acorda permisiunea de a călători în afara lagărului comunist, organele de securitate efectuau investigații speciale cu privire la persoana solicitantă, vizând riscul de a rămâne în străinătate. Victimei i s-a acordat această permisiune, chiar în condițiile în care avea rude și cunoștințe în Elveția, Argentina, Australia, Israel, R.F. Germania, Anglia, astfel cum rezultă din materialele existente la dosarul cauzei, nefiind identificate aspecte deosebite în comportamentul și conduita acesteia”.

Vezi AICI integral motivarea judecătorilor ÎCCJ