"Ca de la băsist la băsist" Pleșu îi ia apărarea lui Liiceanu și acuză "un grup de cărturari notorii" de la Antena 3 că nu știu să citească un text: Guralivi de meserie

Andrei Pleșu prezintă în editorialul său de luni de pe adevarul.ro un episod dintr-o emisiune de pe Antena 3, în care ținta principală a fost Gabriel Liiceanu. Analizând un articol al scriitorului, în platoul televiziunii familiei Voiculescu s-a creat o adevărată isterie.

“E plină ţara de oameni fără dinţi, semn de sărăcie şi înapoiere”, a spus Liiceanu făcând referire, printre alții, la protestatarii de la Cotroceni, reprezentînd generaţia „ştirbă” a unei ţări lăsate de izbelişte.

Jurnaliștii televiziunii menționate și invitații din platou “au sărit la gâtul” filozofului, acuzându-l că a jignit milioane de români, numindu-l totodată “băsist”. Aceștia nu au văzut figura de stil, spune Pleșu, amintind că, și dacă ar fi așa, cetățenii pro-PSD care au mers la Cotroceni și cei care au ieșit în stradă la Pitești nu sunt atât de mulți.

“Analiza lor era simplă. Un „băsist” jigneşte milioane de români!. Care milioane? Cei de la Cotroceni sau de la Piteşti? Nu păreau chiar atît de mulţi. A, am înţeles: e vorba de cei care au votat PSD! Dar unde a zis Liiceanu că tot electoratul PSD e ştirb? Îl jigneşte Liiceanu, la grămadă cu „poporul” PSD, şi pe Constantin Noica, cel pe care îl preţuieşte ca pe nimeni altul? Îi jigneşte Liiceanu pe cei schingiuiţi în închisoarea de la Piteşti la începutul anilor `50? Cîtă rea-credinţă (sau inaptitudine de lectură) trebuie să te manevreze, ca să reduci totul la micile tale idiosincrasii?

Ceea ce ar fi cazul să înveţe (dacă nu e prea tîrziu) ceilalţi „combatanţi” este că un text nu se citeşte cu dinţii (decît dacă n-ai alt organ la îndemînă). Apoi, că metafora nu e o descriere literală a realităţii”, scrie Pleșu.

”Încă ceva. Guralivii de meserie n-ar face rău să accepte că poţi fi simultan patriot şi conştient de defectele neamului tău. Ba chiar că luciditatea şi spiritul critic sunt o datorie esenţială a iubirii de ţară. Fără dignostic, nu există tratament şi vindecare”, adaugă el.

În mod clar, Pleșu îi ia apărarea lui Liiceanu, “ca de la băsist la băsist”, așa cum scrie în articolul său, și dă mai multe exemple de critici aduse de mari scriitori sau oameni de seamă conducerii țări, fără ca cineva să-I pună la zid.

“Eminescu a dat de pămînt cu politicienii de la putere (care, între noi fie vorba, nu erau fitecine, ci de-alde Ion C. Brătianu, C.A.Rosetti ş.a.) şi nimeni nu s-a gîndit să-l socotească trădător de ţară.

Nu ne putem supăra pe Octavian Goga, al cărui intens naţionalism e de necontestat, pentru o notaţie din jurnalul său (1916), în care observă, disperat, că România a ajuns o „ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei”, menționează el.

Ironic, la finele textului, Pleșu propune ca țara să fie lăsată pe mâinile “intelectualilor adevărați, uili lși devotați cauzei”: “Dan Voiculescu, Liviu Dragnea, Tăriceanu (dacă nu el, atunci cine?), Daea, Liviu Pop, Codrin Ştefănescu (un Zambaccian al zilelor noastre), Olguţa (ah!), Găbiţa (of!), Cati Andronescu (vai!), şi, din fericire, mulţi, mulţi alţii, care lucrează pentru viitorul patriei, cu aproape aceeaşi rîvnă cu care lucrează pentru prezentul lor”.