Andrei Pleşu: Portrete de ziarişti – despre propagandiştii nevricoşi, militanţii infailibili şi amatorii de băşcălie

Andrei Pleșu analizează, într-un editorial pentru Adevărul, portrete de ziariști, la 25 de ani de la caderea regimului comunist.

Scriitorul compară presa din perioada comunistă cu cea din zilele noastre, arătând cum românii profită nestingheriți de libertatea presei.

„Îi citim, îi auzim la radio, îi vedem pe micile ecrane, sau la conferinţele de presă ale politicienilor. Statutul de jurnalist (sau, pe o treaptă mai simandicoasă, de „analist politic”) a devenit atît de rîvnit, încît, din ce în ce mai des, vedem strecurîndu-se sub umbrela lui inşi care, pînă mai ieri, practicau alte meserii: critici şi istorici literari, psihologi, sociologi, ingineri, poeţi, istorici de artă etc. (E drept, există şi destui despre ale căror atribute profesionale nu ştim nimic). Apar, mereu, noi vedete, noi aspiranţi, noi (sau vechi) „maeştri”, scrie Pleșu.

În ciuda acestei abundenţe, trebuie să spunem, totuşi, că, în general, prestaţia breslei lasă serios de dorit.

“ Eleganţa stilistică, acurateţea ştirii, onestitatea amplasamentului politic sunt, de multe ori, carente. Ne întîlnim mai curînd cu propagandişti nevricoşi, cu militanţi infailibili, cu amatori de scandal şi de băşcălie. Peisajul este luxuriant, tipologia e multicoloră. Încerc, mai jos, cîteva portrete, fără ambiţii sistematice şi fără să pretind că diversitatea se poate epuiza.”, mai spune jurnalistul.

Andrei Pleșu împarte jurnaliștii în patru categorii: teleghidat, suveran, arțăgos și sermonizant.

“1. Jurnalistul teleghidat. Uşor de identificat mai ales în conferinţele de presă. El vine „la lucru” cu un mandat gata făcut. I se spune „de-acasă” (de la patron, redactor-şef, director) ce are de făcut. Cu alte cuvinte, lecţiile îi sunt scrise de alţii: „te duci şi ataci!”, „te duci şi pui întrebări enervante!”, „te duci şi, indiferent care e tema conferinţei, o ţii langa cu tema ta!”, sau, „te duci şi ridici mingii la fileu!“, „te duci şi distragi atenţia de la subiectele incomode!“. Foloseşti frecvent declaraţii de genul: „nu mi-aţi răspuns la întrebare!”, sau „ştiu că nu vă place postul nostru de televiziune”. Actorul distribuit în acest rol rămîne, în fond, anonim. Nu e decît vocea unui comando care, la o adică, îl sancţionează, dacă nu s-a achitat cum trebuie de sarcina primită.

2. Jurnalistul suveran. E opusul celui de la punctul 1. Scrie şi vorbeşte pentru a-şi consolida statuia, pentru a lăsa umbra inconfundabilă a profilului propriu asupra oricărui subiect. N-are mamă, n-are tată. E altfel. Dacă „trend”-ul e în favoarea unui anumit politician, sau a unei anumite idei, el e contra. Şi viceversa. Important e ca lumea să vadă că are de a face cu un personaj de o independenţă cosmică, nealiniabil, imprevizibil, nesistematizabil. De fapt, nu e gazetar decît printr-o mişcare de sacrificiu, prin acceptarea generoasă a unei funcţii comune. În realitate, e un gînditor, un scriitor, un „intelectual fin”, care se apleacă asupra contingenţelor ca asupra unei „materii prime” pentru o „operă” de cu totul alt calibru. N-are, propriu-zis, convingeri. Dar are întotdeauna dreptate. Încearcă să te lămurească, deşi ştie că nu eşti tocmai pregătit să pricepi. El însă pricepe ceea ce mai nimeni nu pricepe. E singur pe scenă. Singur cu propriul său prestigiu. Uneori e melancolic, alteori şugubăţ. Şi, întotdeauna, e bucuros să sară la beregata grangurilor, a liderilor, a celebrităţilor. Sunt singurii demni de otrava condeiului său.

3. Jurnalistul arţăgos. Ca şi „jurnalistul suveran”, arţăgosul trăieşte în inflaţia certitudinilor, dar, spre deosebire de el, nu e solemn. Îi plac răzmeriţa, confruntarea, stilul bătăios. De regulă, e prost dispus. Şi ştie mai bine decît toţi interlocutorii săi cine a greşit, cine e de vină, ce e drept şi ce nu, ce e adevărat şi ce nu. ”Te ia la întrebări” fără milă, e ofuscat dacă nu-i slujeşti scenariul, e sîngeros de ironic şi, la urma urmelor, te dă afară din platou. Observ, fără misoginism, că această categorie e abundent ilustrată, pe mai multe canale de televiziune, de doamne şi domnişoare. Ele ”moderează” orice dezbatere după modelul execuţiei publice. Nu sunt jurnalişti, sunt instanţe. Cu cîteva capete deasupra miniştrilor, parlamentarilor, preşedinţilor cu care au de a face. (E drept, uneori nici nu e greu). Dialogul e o specie a harţei, spiritul critic se exersează pe o claviatură sumbră, între bombăneala dezgustată şi furia devastatoare. Atmosfera generală e de jenă şi frică. 4. De ceva vreme, face rating, jurnalistul sermonizant. Suferă pentru necazurile naţiei, vorbeşte în numele ei, cultivă predica, în cheie amară uneori, în cheie sever justiţiară alteori, mereu îngrijorat, mîhnit, duios, aspru, ameninţător, după caz. ”Trinitas” în versiune seculară. Repetitiv şi deci plicticos, jurnalistul sermonizant are, totuşi, mare succes la mătuşi singuratice şi pensionari nostalgici. E eroul frustrărilor lor de o viaţă, vocea care le confirmă toate ofurile şi idiosincrasiile.”

Andrei Pleșu afirmă că există și gazetari buni, “care se străduiesc să fie corecţi, să folosească bine limba română, să nu iasă, cu orice preţ, din graniţele onorabile ale meseriei”, dar este intrigat de apariţia unui nou tip uman, “prezent seară de seară in anumite studiouri de televiziune, un fel de bîrfitor de serviciu care, fără să aibă vreo calificare specială, îşi dă cu părerea despre orice”.