Andrei Pleşu: „Noaptea ca hoţii!“ s-a spus. Trebuie adăugat „Ziua ca proştii!“

„Noaptea ca hoţii!“ – s-a spus. Trebuie adăugat: „Ziua ca proştii!“ Aceasta este părerea lui Andrei Pleșu, care într-un articol pentru Dilema Veche scria, cu mul timp în urmă, că “uităm unul din ingredientele inconturnabile ale „elitelor“ noastre politice: prostia.”

Pleșu vorbește despre perioada în care el era la Ministerul de Externe, în 1997.

“Cînd am ajuns în biroul meu de la Ministerul de Externe (decembrie 1997), unul dintre diplomaţii de carieră ai instituţiei mi-a făcut o vizită de curtoazie şi s-a recomandat, zîmbind, ca fiind un reprezentant al „părţii perene a ministerului“. Mesajul era destul de limpede: „Dumneata, ca ministru, vii şi pleci. Dar noi, noi ăştia care lucrăm aici de mulţi ani (chiar de dinainte de 1989), rămînem. Aşa că nu-ţi face iluzii: ministerul sîntem noi, nu dumneata!“ Omul avea dreptate. Şi aceeaşi situaţie era – şi este – valabilă şi pentru alte ministere”, scrie Pleșu.

Un alt exemplu de ineficiență sunt legile care, în genere, când ministrul ajunge în post, ele sunt gata făcute “de alţii, care au avut propriile lor proiecte, iniţiative, interese”.

”Mi-au ajuns la ureche şi lucruri mai grave. S-ar părea că o anumită reţea de corupţie, „cumetrie“, organizare subterană, derapaj instituţional „bine temperat“ constituie laolaltă o altă Românie decît cea aflată la vedere. Această reţea e de nedesfăcut. Îţi trebuie curaj, susţinere politică masivă şi timp”, mai scria Pleşu.

S-ar zice că legile noastre sînt gîndite, adesea, pentru a favoriza impostura, intruziunile arbitrare în viaţa instituţiilor, bunul plac.

Ce e defăcut? Pleşu dă câteva sugestii:

Cînd ţi se propune o demnitate publică, pune-te mai întîi la punct cu mecanismele ei. Citeşte legile care te vor „conduce“, informează-te şi fii gata să condiţionezi acceptarea funcţiei prin modificări legislative şi procedurale potrivite cu ceea ce vrei. Nu se poate? Refuzi. Ideea că întîi te angajezi şi faci pe urmă schimbările necesare s-a dovedit utopică (mai ales cînd n-ai garanţia unui mandat întreg).

Cînd constaţi că eşti împiedicat să-ţi îndeplineşti programul, să-ţi „implementezi“ opţiunile şi că, de fapt, eşti invitat să faci un simplu „act de prezenţă“, o simplă coreografie de „reprezentare“, pleacă! Nu fi vanitos! Te sigur – din proprie experienţă – că a părăsi o „demnitate“ în clipa în care constaţi că nu o poţi onora cum se cuvine e un gest eliberator, născător de euforie, în mult mai mare măsură decît episodul „înscăunării“.

Înainte să pleci, spune tot! Nu pentru a te justifica, ci pentru a face transparentă malformaţia instituţională pe care ai trăit-o. Explică societăţii şi celor care te vor urma în funcţie cum arată, în realitate, ţărişoara. La ce ne putem aştepta şi ce-ar trebui să încercăm să facem pentru a schimba ceva în bine.

„Ceea ce nu e recomandabil e să stai în jilţul ministerial şi să te plîngi. Şi să dai vina pe alţii: pe predecesori, pe preşedinte, pe Justiţie, pe „duşmani“, pe popor, pe soartă, pe „statul paralel“, pe „străini“ etc. N-ai decît să faci asta după ce pleci. Nu poţi fi, în acelaşi timp, şi şef, şi victimă…”, conchide Pleşu.