Teologul, care a devenit mai târziu călugăr dominican, a revoluționat învățăturile Bisericii cu cartea sa din 1971 – Teologia eliberării. Teoriile sale progresiste au fost îmbrățișate de foarte mulți credincioși, dar au fost, de asemenea, întâmpinate cu opoziție și chiar dispreț din partea vocilor mai conservatoare din cadrul Bisericii, anunță BBC.
El a atras critici de la nimeni altul decât cardinalul Joseph Ratzinger, care a devenit ulterior Papa Benedict.
Cardinalul s-a temut că „ideile marxiste” ale teologiei eliberării ar favoriza rebeliunea și diviziunea, etichetând-o chiar drept „o amenințare fundamentală la adresa credinței Bisericii”.
Relațiile dintre Vatican și Părintele Gutiérrez s-au dezghețat oarecum după ce colegul său latino-american, Jorge Mario Bergoglio, a devenit Papă.
Părintele Gutiérrez l-a lăudat pe Papa Francisc pentru că a vorbit despre „o Biserică săracă pentru cei săraci”, iar în 2018, Papa Francisc i-a trimis părintelui Gutiérrez o scrisoare cu ocazia celei de-a 90-a aniversări, prin care i-a mulțumit „pentru contribuțiile pentru Biserică și umanitate prin serviciul teologic și iubirea preferenţială pentru cei săraci şi părăsiţi din societate”.
Înainte de a deveni preot, Gustavo Gutiérrez a studiat medicina și literatura în Peru, filozofia și psihologia în Belgia și teologia în Franța.
În timpul petrecut în Europa, a citit lucrările filosofului german Karl Marx.
Detractorii săi spuneau că accentul pe care îl acordă pe săraci este marxist și îl condamnau ca fiind comunist.
Teologia eliberării a devenit deosebit de controversată atunci când preoții care au urmat o componentă radicală a teologiei eliberării s-au alăturat mișcărilor revoluționare precum sandiniştii din Nicaragua, care au răsturnat guvernul dictatorial al familiei Somoza.
Dar părintele Gutiérrez a susținut că învățăturile sale sunt departe de a fi revoluționare, ci mai degrabă înrădăcinate în Biblie.
El a spus că, la întoarcerea sa din Europa în Peru, a descoperit că Biserica „răspunde adesea la întrebări care nu erau puse”, ceea ce sugerează că ierarhia Bisericii s-a îndepărtat prea mult de necazurile enoriașilor săi, în special ale celor defavorizați și din zonele sărace.
El a susținut că clerul are multe de învățat de la credincioșii din cele mai sărace parohii care, a spus el, au demonstrat zi de zi cum poate să izvorască speranța în mijlocul suferinței.
În cartea sa Hermeneutica speranței, el a amintit cum a luptat împotriva unei concepții răspândite în rândul multor credincioși la acea vreme, potrivit căreia „ne-am născut pentru a suferi”.
„Nimeni nu se naște pentru a suferi, ci pentru a fi fericit”, a scris el. „Sărăcia este o construcție umană; noi o provocăm”.
Descris de enoriașii săi drept „un om umil, cu o mare capacitate de a-și face prieteni”, el și-a îmbinat munca de teolog și lector la universități de top cu activitatea de preot, oficiind la nunți și ținând slujbe de înmormântare.