88 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu. Lucruri mai puțin știute despre viața lui personală

Miercuri, 31 martie, se împlinesc 88 de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu, mare nume al culturii românești. Stănescu a fost unul dintre cei mai valoroși poeți ai României, dar a dus un trai simplu. Nu l-au interesat bunurile materiale, dar a iubit oamenii nebunește. A murit, însă, prea de tânăr, din cauza consumului exagerat de alcool. A fost un fel de pact cu diavolul, căci alcoolul nu-l îmbăta, ci-i declanșa o efervescenţă artistică vecină cu geniul. Alcoolul i-a ajutat imaginația și i-a amplificat trăirile. Pentru toate astea, însă, a plătit un preț: a murit la doar 50 de ani. Iată câteva lucruri mai puțin știute despre viața personală a lui Nichita Stănescu.

Nichita Stănescu, dependent de alcool. Cum a început totul

La cutremurul din 4 martie 1977, Nichita Stănescu a încercat să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu. Din păcate, nu a reușit, ba chiar a fost lovit de un zid care s-a prăbuşit. A suferit atunci o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului, care a lăsat sechele pe mai departe.

În acea perioadă, poetul a început să devină dependent de alcool. Prietenii săi spuneau că acesta consuma mai mult de două sticle de vodcă pe zi. Deși corpul lui suferea din cauza consumului de alcool, se pare că asupra minții efectul era chiar opus: alcoolul îi declanșa o efervescenţă artistică ce îl aducea în pragul genialității.

Nichita Stănescu, un suflet de aur

Poetul ajunsese unul dintre favoriţii regimului ceauşist și era plătit regește. De multe ori, el dona sume consistente celor aflați în nevoie.

Stănescu a fost, la rândul său, ajutat. El a fost trimis la tratament de familia Ceauşescu și a stat mai mult timp în Mangalia de Nord, departe de anturaj, pentru a scăpa de vicii.

A primit atunci cele mai noi medicamente existente pe plan mondial şi cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului. A beneficit atunci și de psihoterapie pentru a scăpa de dependența de alcool.

Nichita Stănescu „nu avea clanță la ușă”

Pictorul Mircia Dumitrescu, un bun prieten al poetului, a povestit la un moment dat cum era în casa lui.

„De când intrai. Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora (a treia și ultima soție – n.r.), avea o saltea aşezată pe jos şi o masă cu şase scaune bonanza, pe care şi alea cred că i le dăduse cineva, şi un dulăpior bonanza, dar bătălia, vorbele, ideile… Era un loc unde te informai şi puteai să ştii tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan. Mi-aduc aminte… Veneau şi generali de Securitate şi oameni foarte mari, erau şi mediocri mulţi care se vânturau pe acolo. Vă daţi seama că, dacă era un om care n-avea clanţă la uşă… Împingeai uşa şi intrai în casă, pur şi simplu. La fel se întâmpla şi când locuia dincolo, pe Grigore Alexandrescu, la dna Covaci, avea o căsuţă în spate pe strada aia, dar viaţa se petrecea în spaţiul public. Ţin minte o imagine când cineva a venit şi i-a zis: ”Fii atent, că ăsta e general de Securitate”. La care Nichita a zis: ”Păi, mai bine să audă un general de Securitate decât să audă vreun mic căţel care cine ştie cum îmi răstălmăceşte vorbele…””, a povestit Mircia Dumitrescu, potrivit Ziarului Metropolis.

Cum a murit Nichita Stănescu

În timp, poetul a revenit la obiceiul de a consuma alcool în exces și, în august 1981, a suferit prima criză hepatică puternică. Astfel de crize aveau să se repete.

Pe 9 decembrie 1983, Nichita Stănescu a participat la nunta unor prieteni, în Turnu Severin. Din cauza consumului de alcool, pe 12 decembrie a suferit o criză puternică de ficat. A fost adus la spitalul Fundeni, dar, a doua zi, poetul a încetat din viață. Avea doar 50 de ani.

Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”. Autopsia a arătat că ficatul său era aproape inexistent.

Opera lui Nichita Stănescu

Nichita Hristea Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933, la Ploieşti, mama sa făcând parte dintr-o familie de nobili de origine rusă refugiată în România, iar tatăl fiind meşteşugar şi comerciant. A absolvit Liceul Sf. Petru şi Pavel din Ploieşti, actualul „Mihai Viteazul”, iar apoi a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. În 1952, chiar în primul an de facultate, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, marea sa dragoste din adolescenţă, dar cei doi s-au despărțit după numai un an.

În 1955, Nichita Stănescu și-a adunat poeziile în volumul „Argotice – cântece la drumul mare”, ce avea să fie publicat abia după moartea sa, în 1992. Volumul de debut – „Sensul iubirii” – i-a apărut în 1960.

În 1962, Nichita Stănescu s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, dragostea lor fiind sursă de inspirație pentru poet în volumul „O viziune a sentimentelor”, apărut doi ani mai târziu. Pentru acesta, Stănescu avea să primească premiul Uniunii Scriitorilor.

Au urmat apoi și alte volume: „Dreptul la timp”, „11 elegii”, „Roşu vertical”, „Antologia Alfa”, „Oul şi sfera”, „Necuvintele” (pentru care primește un al doilea premiu din partea Uniunii Scriitorilor) și „Un pământ numit România”.

Nichita Stănescu a ajuns apoi redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu, iar în anul 1970 a publicat volumul „În dulcele stil clasic” şi a doua antologie din opera sa cu titlul „Poezii”. Tot în 1970 a devenit redactor-şef adjunct la revista „România literară”.

În 1972 i-a fost publicat volumul de poezii „Măreţia frigului” și a primit a treia oară premiul Uniunii Scriitorilor. În următorul an a publicat antologia de poezii de dragoste „Clar de inimă”, iar în 1975 a primit premiul internaţional „Johann Gottfried von Herder”. În același an a publicat antologia „Starea poeziei”, pentru care a primit un nou premiu al Uniunii Scriitorilor.

În 1978, Nichita Stănescu a publicat volumul de poezii „Epica Magna”, pentru care a primit premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, iar în 1979 volumul „Opere imperfecte”.

În 1982, Nichita Stănescu a fost distins cu premiul „Cununa de aur” a Festivalului internaţional de poezie de la Struga (Macedonia), și i-a apărut volumul „Noduri şi semne”, subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui”.

În iulie 1982, Nichita Stănescu s-a căsătorit cu ultima sa soţie, Todoriţa Tărâţă (Dora). Un an mai târziu, la împlinirea a 50 de ani, i s-a organizat o sărbătoare naţională şi, tot atunci, i-a fost publicat volumul „Strigarea numelui”.

În 1990, Nichita Stănescu a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Nichita Stănescu, propus pentru premiul Nobel pentru Literatură

În 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist l-a propus pe Nichita Stănescu pentru includerea pe lista candidaţilor la premiul Nobel pentru Literatură.

Poetul român a fost atunci nominalizat alături de nume ca Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn sau Odysseas Elytis, cel din urmă fiind atunci declarat câștigător.