Opinie: Din cauza sărăciei tot mai mulți români își vând un rinichi, România e într-o stare permanentă de tranziție, din anii ’90

50 de anunțuri numai cu rinichi, toate afișate pe site-uri de anunțuri publicitare foarte cunoscute se găsesc, la prima căutare, potrivit unui articol publicat de curând de Press Hub.  „Vând rinichi grupa A3 vârsta 24 ani, preț 90.000 euro, 28 februarie 2023”, spune anunțul unui tânăr din Oradea. Plecând de la materialul acesta am căutat mai multe date despre România ultimilor peste 30 de ani și piața neagră a rinichilor de om. Pentru că da, există o adevărată piață (că e neagră sau gri) pe care organele altfel vitale sunt doar niște bunuri ca oricare altele.

Art. 22 – Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate

Am vorbit în curând, într-o emisiune radio despre democrația din România. Spuneam că nu există democrație pe sărăcie. Vorbeam la modul general, nebănuind că, de fapt, pentru unii oameni, speranța pentru o viață mai bună constă într-un sacrificiu conștient al sănătății personale.

Rămân și mai convinsă că nu există democrație fără resurse financiare care să-ți garanteze cel puțin integritatea fizică, săracii n-au drepturi, spre exemplu, în cazul acesta legat de vânzarea rinichilor, poziția de vânzător, de comerciant, altfel glorificată de sistemul capitalist, este poate cel mai vulnerabil statut pe care l-ar putea avea cineva.

Căci ce fel de drepturi poți să speri că vei obține, altele, mai importante decât cele garantate prin Articolul 22 al Constituției – anume, dreptul la integritate fizică, renunțând la propriile tale organe contra banilor?

Prețurile pentru un rinichi variază de la 15.000 de euro la 200.000 de euro

Câtă disperare este în spatele celui care vrea să scape de o parte din propriul său corp contra cost? Și asta în condițiile în care vânzarea și cumpărarea de organe umane este interzisă de lege și pedepsită cu închisoarea, cel puțin oficial, în România.

În anii ’90, filmul Lunga călătorie cu trenul (1997) vorbea despre drama unui tânăr care vrea să ajungă și să trăiască în Occident, însă, pentru a-și realiza visul, trăiește o experiență umană extremă: își vinde un rinichi. „Un destin simptomatic pentru o societate aflată în tranziție” – așa este prezentat filmul. Dar despre ce fel de tranziție vorbim atunci când ea durează de peste 30 de ani?

În Afganistan, mai mult de jumătate din populația de 38 de milioane de locuitori ai țării suferă de foamete acută, iar aproape 9 milioane de afgani sunt expuși riscului de foamete, potrivit Organizației Națiunilor Unite. Din disperare, pentru că nu reușesc să-și găsească un loc de muncă, oamenii vând un rinichi pentru 1.500 de dolari – potrivit unui articol din 2022. În Afganistan, însă, această practică nu este reglementată iar țara vine totuși după un război care a durat ani de zile.

Alt exemplu este Nepal, acolo unde, într-o regiune întreagă denumită „Valea rinichilor”, sărăcia a dus la o piață ilegală de organe umane iar oamenii recurg la vânzare organelor fără ca măcar să clipească.

Iranul are o piață legală pentru vânzare de organe dar nici măcar așa, sistemul nu funcționează mereu iar banii sunt puțini.

În Nigeria, rinichii se vând cu 10.000 de dolari iar traficul de organe este în plină expansiune.

Vorbind despre Europa, în 2003, Consiliului Europei a publicat un raport în care se spunea că, din cauza creșterii rapide a cererii de transplanturi de rinichi, traficul de rinichi a devenit o afacere extrem de profitabilă pentru crima organizată internațională și pentru medicii care efectuează procedurile.

Rețelele de trafic de organe vizau țările europene sărace, precum Estonia, Bulgaria, Turcia, Georgia, Rusia, România, Moldova și Ucraina, unde oamenii erau forțați să-și vândă rinichii pentru doar 2.500 de dolari, potrivit raportului.

Donezi rinichiul iar apoi rămâi și bolnav și fără loc de muncă. Dacă supraviețuiești

Antropolog la Universitatea din California-Berkeley și director al Organ Watch, un ONG care se opune vânzării și cumpărării de rinichi, Scheper-Hughes a documentat în 2006 chiar și cazuri de bărbați din Moldova cărora li s-au promis locuri de muncă în Turcia și, când au ajuns, li s-a spus că, de fapt, slujba lor era să vândă un rinichi.

Singura modalitate prin care puteau să se întoarcă acasă, în Moldova, era să coopereze.Odată ajunși înapoi în țară, de cele mai multe ori își găseau foarte greu un loc d e muncă, din cauză că nu mai puteau să depună efort, sau pentru că starea de sănătate le înghițea toată vlaga.

La un moment dat s-a pus chiar problema ca piața de organe să devină una legală. Însă, un raport publicat tot în 2006 arăta că nu există garanții că legalizarea vânzărilor de rinichi ar pune capăt tuturor abuzurilor asociate cu piața neagră.

În Iran, spre exemplu, vânzările legale nu au corectat o problemă a pieței negre au dus doar spre exploatarea persoanelor sărace ca furnizori de organe pentru cetățenii din clasa de mijloc și cea superioară.

Desigur, în țările dezvoltate, donatorii și primitorii duc, de obicei, o viață normală și completă, dar starea lor de sănătate după operație este, tot de obicei, monitorizată îndeaproape – și depinde, de asemenea, de un stil de viață și o dietă echilibrată.

Acest lux însă nu este disponibil pacienților săraci care vând un rinichi și se trezesc în continuare prinși în sărăcie și, uneori, într-o stare de sănătate precară, eventual cu o și mai mare dificultate în a-și găsi un loc de muncă solicitant din punct de vedere fizic.

De altfel, la nivel global, în 2019 au fost înregistrați 38.983 de donatori de organe decedați în cele 69 de țări participante (inclusiv România) la un raport realizat de National Library of Medicine.

Evident, aceste date sunt doar cele oficiale, în realitate nu se știe exact câți dintre cei care au donat un rinichi au reușit să se descurce ulterior cu un singur rinichi sau care e calutatea vieții lor după operație. Nu se știe nici măcar dacă au scăpat de sărăcie.

Și există mereu această diferență în statutul economic între „donator” sau vânzător și destinatar. Un „donator” tipic de sex masculin are de obicei în jur de 29 de ani și câștigă un venit anual de câteva zeci de mii de ori mai puțin decât un beneficiar tipic de sex masculin care are în jur de 48 de ani.

Apoi, să nu uităm de victimele traficului de persoane pentru prelevare de organe ale cărui număr nici măcar nu e cunoscut

În 2021, în UE, numărul victimelor înregistrate ale traficului de persoane a fost de 7 155, ceea ce reprezintă o creștere de 10% față de 2020 (6 534).

Ponderea prelevării de organe și a altor scopuri de exploatare, inclusiv utilizarea pentru fraudarea beneficiilor, activități infracționale și cerșetorie forțată, a fost de 16% în 2021.

Comparativ cu 2020 și 2019, când această pondere a fost de aproape 12 %, aceasta reprezintă o creștere de 4 puncte procentuale. Câte dintre acestea au fost traficate pentru organe nu se știe, nu prea se vorbește despre acest fenomen.

Comerțul cu organe este o industrie profitabilă și produce între 840 de milioane și 1,7 miliarde de dolari pe an

Dacă traficul de persoane pentru prelevarea de organe este deocamdată un fenomen nu foarte discutat deși are loc în întreaga lume, atunci când cineva este dispus să călătorească în străinătate în scopul obținerii unui organ – operațiunea se numește Turism de Transplant.

Comerțul cu organe este o industrie profitabilă pentru crima organizată și se crede că aduce între 840 de milioane și 1,7 miliarde de dolari în fiecare an.

Partea gri a afacerilor cu rinichi, turismul de transplant care are loc mai ales în țările sărace. În cadrul proiectului finanțat de UE privind donarea de organe în Europa au fost căutate legi naționale care definesc și interzic în mod explicit turismul de transplant.

Cercetările privind legislația națională împotriva turismului de transplant au fost efectuate în Moldova, România, Ungaria, Germania, Țările de Jos și Serbia.

Iar legile naționale fac, în general, o distincție între traficul de organe pentru prelevarea de organe (traficul de organe) și interzicerea câștigurilor financiare (comerțul cu organe sau comerțul), dar niciuna dintre legi nu definește sau interzice în mod explicit turismul de transplant.

Eurostat ne anunța încă de anul trecut că România este pe primul loc în topul țărilor cele mai supuse riscului de sărăcie și excluziune socială din Uniunea Europeană.

Mai mult, copiii din România sunt cei mai expuşi riscului de sărăcie şi excluziune socială din UE. Neavând acces la educație și drept urmare la locuri de muncă normale, care să le asigure un venit sigur, generațiile viitoare vor avea foarte puține șanse de a obține banii necesari supraviețurii în condițiile în care inflația deja a început să erodeze nivelul de trai al românului cu venituri medii, atenție, despre cei care se aflau într-o situație vulnerabilă deja nici măcar nu știm cum se descurcă zilele astea.

Sper să mă înșel dar istoricul vârfurilor numărului de transplanturi din România arată că românii își vând rinichii mai ales în perioadele de criză financiară iar noi suntem abia la începutul unei noi astfel de crize. Iar rezultatele se vor vedea peste câțiva ani atât pe piața muncii cât și în sistemul de sănătate.