PRECIZĂRI privind avizarea existenței cazurilor de forță majoră şi influenţa acestora asupra executării obligaţiilor comercianţilor – atribuție legală a CCIR și a Camerelor județene

Potrivit legii, CCIR și Camerele județene avizează, la cerere, pentru societăţile româneşti, pe bază de documentaţie, existenţa cazurilor de forţă majoră şi efectele acestora asupra executării obligaţiilor comerciale internaţionale.

Nici CCIR și nici Camerele județene nu sunt abilitate să declare sau nu la nivel național/internațional o anumită situație ca fiind o situație sau un caz de forță majoră.

Sigurul atribut al CCIR și al Camerelor județene este de a analiza, la cererea comercianților, și a aviza sau nu, existența forței majore – privită exclusiv din perspectiva efectelor și influenței acesteia asupra executării obligațiilor rezultate dintr-un contract comercial.

Astfel, pentru a putea aviza existența forței majore, trebuie să existe un contract, care să conțină o clauză de forță majoră, și ale cărui obligații nu pot fi îndeplinite din cauza obiectivă a intervenirii faptului definit ca forță majoră și care împiedică executarea obligațiilor contractuale.

Potrivit Codului civil, dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră, care este definită ca fiind orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.

Răspunderea înlăturată de care vorbește Codul civil este a părții care invocă imposibilitatea de executare a obligațiilor contractuale, iar prejudiciul este cel generat co-contractantului urmare neexecutării obligației de către partea care invocă forța majoră.

Potrivit doctrine“evenimentele de forţă majoră sunt, de cele mai multe ori, fenomene naturale extraordinare, străine de activitatea şi de voinţa omului, cum sunt cutremurele, inundaţiile catastrofale, trăsnetele şi alte fenomene naturale neobişnuite. Chiar şi unele evenimente sociale extraordinare, provocate de oameni, precum revoluţiile sau războaiele, au fost catalogate drept cazuri de forţă majoră. Forţa majoră presupune, aşadar, o imprevizibilitate cu caracter obiectiv, chiar absolut. Imposibilitatea de prevedere a unui eveniment se apreciază «luând ca etalon prudenţa şi diligenţa unei persoane ce depune toată grija de care este capabil un om în activitatea sa». O împrejurare relativ imprevizibilă, când imposibilitatea de prevedere este doar subiectivă, nu constituie un caz de forţă majoră.

În funcţie de starea de fapt concretă, se poate reţine ca având efect exonerator de răspundere chiar şi împrejurările care nu sunt nici total imprevizibile, nici total invincibile, dar constituie obstacole reale pentru executarea obligaţiilor izvorâte din contracte. O asemenea viziune tolerantă faţă de exigenţele clasice ce privesc forţa majoră se explică prin faptul că în noile împrejurări devine imposibilă executarea contractului în condiţii normale, rezonabile. Condiţiile actuale în care se desfăşoară activităţile de comerţ, precum şi alte activităţi menite să stimuleze circuitul civil, tocmai pentru a se oferi stabilitate şi a încuraja astfel de activităţi, impun necesitatea recurgerii la unele extinderi, adaptări sau atenuări ale severităţii în aprecierea forţei majore. Pentru motivele arătate, alături de fenomenele naturale sau sociale care întrunesc trăsăturile caracteristice tradiţionale ale forţei majore, prin intermediul practicii judiciare s-a admis că pot avea efect exonerator şi alte fenomene sociale, cum sunt măsurile luate de organele de stat competente, care, în baza atribuţiilor lor legale, opresc derularea transporturilor (fără culpa părţilor contractante), cum sunt actele de piraterie sau sabotaj, sau chiar grevele, respectiv conflictele de muncă, dacă acestea fac imposibilă executarea obligaţiilor înscrise în contracte.” – s.n.

Majoritatea contractelor (deși nu toate) conțin clauze referitoare la forța majoră, care stabilesc în general ce se întâmplă atunci când ceva extern și imprevizibil împiedică una dintre părți să-și îndeplinească obligațiile agreate.

Unele clauze de forță majoră chiar pot fi prevăzute astfel încât să includă epidemiile sau pandemiile. Atunci când o clauză de forță majoră este prevăzută în sens mai general – chiar fără să includă epidemiile sau pandemiile, însă prevede orice act sau fapt survenit dincolo de controlul sau voința părților afectate, atunci răspândirea epidemiei sau pandemiei poate fi considerată ca un eveniment de forță majoră. Cu toate astea, o clauză de forță majoră insuficient definită, care se referă numai la evenimente naturale, intemperii etc. sau doar menționează sintagma un eveniment de forță majoră, ar putea fi considerată ca insuficientă pentru a putea exonera de răspundere.

Cu alte cuvinte, faptul că o clauză de forță majoră acoperă explicit și situația apariției unor epidemii sau pandemii, cum este și cazul Coronavirusului nu este suficient de unul singur. Persoana care încearcă să se bazeze pe aceasta trebuie să demonstreze că nu poate îndeplini contractul din cauza circumstanțelor dincolo de controlul său (generate din cauza virusului). De asemenea, acesta trebuie să demonstreze că nu au putut fi făcute demersuri rezonabile pentru a evita sau a atenua evenimentul sau consecințele acestuia.

În concluzie, nici CCIR şi nici Camerele judeţene nu pot şi nu au competenţa de declara un eveniment ca fiind de forță majoră sau de a interveni în vreun contract, ci doar aceea de a constata, în baza unei documentaţii depuse exclusiv de solicitant, în baza unui tarif, existenţa unei situaţii de forţă majoră ca fapt exonerator de răspundere, din perspectiva efectelor acesteia invocate de către solicitant, în ceea ce privește ne-executarea obligațiilor contractuale.

Nu în ultimul rând, trebuie precizat și faptul că potrivit jurisprudenţei în materie, precum şi din practica Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, este la latitudinea părţii care se consideră prejudiciată să ia sau nu în considerare motivele şi dovezile (între care şi avizul de forţă majoră emis de CCIR) prezentate de partenerul contractual în culpă, pentru justificarea neîndeplinirii obligaţiilor, ultimul cuvânt avându-l, evident, instanța de judecată.