În discursul său care a topit România, joi seară, la Ateneu, preşedintele Consiliului Europei a făcut referire şi la Emil Cioran. Filosoful român interbelic, autoexilat în Franţa, a fost nominalizaţi printre intelectualii români favoriţi ai lui Donald Tusk.

Ar fi fost însă Emil Cioran un fan al lui Tusk, al lui Junker, al Europei aşa cum este conturată ea astăzi? Greu de estimat…

Deţinem însă câteva dintre opiniile filosofului dintr-un eseu publicat în 1956, „Despre o civilizaţie vlăguită”, parte a volumului „Ispita de a exista”.

Externe - 11 dec, 16:42

Macron și Tusk vor discuta despre o forță de menținere păcii în Ucraina, cu 40.000 de trupe străine

Emil Cioran deplângea deja o Europă autosuficientă însăşi, temându-se că aceasta va fi înghiţită de barbari. Dacă la acel moment barbarii se presupuine că erau ruşii, astăzi pe bătrânul continent concurează mai mulţi la această titulatură.
Ca să simt fiorul ireparabilului – chiar dacă nu l-aş mai fi încercat niciodată – o privire asupra Europei mi-ar fi de ajuns. Ferindu-mă de nedefinit, ea îmi justifică, îmi stârneşte şi încurajează spaimele, îndeplinind pentru mine funcţia rezervată cadavrului în meditaţia monahală. Pe patul de moarte, Filip al II-lea, chemându-şi fiul, îi spuse : ‘Iată unde sfârşeşte totul, chiar şi monarhia’. La căpătâiul acestei Europe, o voce mă avertizează: ‘Iată unde sfârşeşte totul, chiar şi civilizaţia’. La ce bun să polemizăm cu neantul? E timpul să ne revenim, să învingem fascinaţia dezastrului. Nu-i totul pierdut, mai sunt barbarii. De unde îşi vor face apariţia? Nu are nici o importanţă. Pentru moment, e bine să ştim că nu vor întârzia să apară, că, pregătindu-se să ne celebreze prăbuşirea, se şi gândesc prin ce mijloace să ne pună iarăşi pe picioare, să pună capăt subtilităţilor şi vorbăriei noastre. Umilindu-ne, strivindu-ne sub tălpi, ne vor ceda destulă energie ca să ne ajute să murim, ori să renaştem. Să vină dar, să ne biciuie sângele, să ne învioreze umbrele, să ne redea vigoarea ce ne-a părăsit. Ofiliţi şi livizi, noi nu putem nimic împotriva fatalităţii: muribunzii nu fac alianţe şi nici nu se revoltă. Se va mai deştepta, se va mai mânia Europa? Cine s-o creadă? Destinul ei, până şi răzvrătirile, se hotărăsc în altă parte. Sătulă să tot dăinuie, să-şi ţină singură de urât, Europa e un vid spre care stepele vor porni în curând…- un alt vid, unul nou.