Mihai Şora: Aştept ziua în care ”mort pentru ţară” sau ”mort pentru România” vor fi mai mult decât nişte expresii (FOTO)

Memoria colectivă românească mai are încă de învăţat, susține Mihai Șora, la centenarul sfârşitului Primului Război Mondial. Filosoful a mai scris că aşteaptă încă ziua în care „mort pentru ţară“ sau „mort pentru România“ vor fi mai mult decât nişte expresii.

”Monumente comemorative, jerbe de flori, discursuri, cărţi de istorie sau testimoniale, – fiecare localitate din Franţa evocă, zilele acestea, carnajul Primului Război Mondial. Deşi lexicalizată, «mort pour la France» nu este o expresie lipsită de încărcătura emoţională a momentului ei iniţial, când s-a instalat în ţesutul limbii. Poate şi pentru că francezii au înţeles că memoria nu se întreţine cu gesturi formale, exterioare afectului individual, ci cu un efort constant, tenace, persuasiv, acel «travail de mémoire» – strădania şi verbalizarea ei deopotrivă – faţă de care nici cea mai superficială conştiinţă nu rămâne insensibilă”, scrie Mihai Şora, pe Facebook.

Acesta a povestit că a trecut prin câteva comune franceze și că a văzut, prin centru, prinse de copaci fotografiile bărbaţilor care au căzut pe front: ”Am trecut azi prin câteva comune franceze aflate la granița cu Elveția. Pretutindeni, în centru, nu departe de clădirea Primăriei și de monumentul Soldatului Necunoscut, stau prinse de copaci fotografiile bărbaților care au căzut pe front. Comuna lor îi onorează aducându-le chipul în prezentul continuu al memoriei colective: panouri mari cu figurile acestor oameni, deseori mai convingătoare decât pompoase discursuri oficiale, stau astfel, într-o misterioasă comuniune cu scoarța copacilor, la vederea oricărui trecător; vederea simplă și nemediată de alte cuvinte decât numele acestor tineri și ziua în care și-au dat viața. Félix Chamoux, din „classe 1918“, a fost chemat sub arme în momentul în care a atins vârsta legală pentru mobilizare, cu un an înaintea majoratului (care era, pe atunci, la 21 de ani). Félix Chamoux a murit în ziua de 15 iulie 1918, după doar câteva zile pe front, în cel de-al douăzecilea an al vieții lui. Privindu-i fotografia, în uniforma de soldat, cu figura serioasă și mâna dreaptă în buzunar, înainte de a atinge fierul rece al unei puști, nu mă pot împiedica să-mi închipui momentul în care a stat în fața aparatului de fotografiat, fără să știe ce-l așteaptă, dar având, foarte probabil, presentimentul că nu-i va fi ușor și că, în urma lui, nu va rămâne, poate, decât această fotografie”.

”Toată copilăria mea a fost populată de mărturiile înfiorătoare ale soldaților români care luptaseră pe frontul italian și, în chip miraculos, reușiseră să se întoarcă acasă, după război, la familia și gospodăria lor: care fără un braț, care fără un picior, care cu sufletul zdruncinat. Memoria celor căzuți departe de casă nu s-a păstrat decât – cel mult – în sânul familiei. Pentru că memoria colectivă românească mai are încă de învățat cum să-și cinstească eroii, victimele războaielor, ale represiunii comuniste, ale mineriadelor și ale atâtor crime care au marcat istoria neamului, multe rămase nepedepsite. Aștept încă ziua în care „mort pentru țară“ sau „mort pentru România“ vor fi mai mult decât niște expresii, vor deveni vibrația interioară a celor ce pronunță aceste cuvinte”, a mai scris Mihai Șora, pe Facebook.