Primul album The Cure din ultimii 16 ani este o dovadă superbă că nimeni nu cântă mai bine despre depresia adolescentină

Primul album al lui The Cure in ultimii 16 ani îl găsește pe solistul Robert Smith „afară în întuneric, întrebându-mă cum de am îmbătrânit atât de mult”.

Vocea lui Robert Smith sună la fel ca în anii 80, versurile sunt excepționale

Dar important e că vocea solistului în vârstă de 65 de ani nu sună cu nici o zi mai bătrână decât atunci când se simțea obosit de lumea din jurul lui, în culmea succesului său optzecist.

În mod liniștitor, toți acești ani mai târziu, el încă mai compune și cântă melodii care își fac drum prin noroi pentru a găsi romantismul dureros.

Deci, în ciuda pretenției sale din 2018 că se transformă într-un „bătrân morocănos”, Smith încă folosește o anumită intensitate adolescentină în muzica sa.

„De fiecare dată când mă săruți, aș putea să mor”, cântă el în „A Fragile Thing” într-o formă de devotament pregătit cu precizie pentru a-i transporta pe fanii vechi ai trupei înapoi în trecutul și în perioada lor de tinerețe, întrebând – așa cum o face în deschiderea piesei „Alone” – „Unde s-a dus (tinerețea)?”

Nimic nu se aseamănă cu un album în totalitate bun – și nimic nu se compară din punctul ăsta de vedere cu noul album The Cure. Songs of a Lost World are doar opt piese, deși este atât de captivant încât vei pierde noțiunea timpului.

Albumul începe cu patru minute de instrumental înainte ca vocea lui Smith să apară în ultimul sfert al piesei „Alone” – un avertisment că „acesta este sfârșitul… speranțele și visele au dispărut”.