Vero Căliman, alias Fetița Zurli, despre drama care i-a marcat viața / „Sunt un copil fără tată”

Fetița Zurli face parte din Gașca Zurlii a Mirelei Retegan din anul 2010.

Fetița Zurli râde și se joacă, Vero Căliman plânge de dorul tatălui ei. Invitată recent în podcastul lui Mihai Morar, actrița a povestit că este un copil orfan de tată și a suferit enorm din cauza asta.

Drama neștiută a Fetiței Zurli

„Fetița Zurli mi-a adus vindecare. Am avut mare nevoie să vindec lipsa tatălui meu. Din păcate, eu sunt un copil fără tată, el a murit când aveam eu 7 ani. Și mi-l imaginez. L-am desenat, cred, pe toți pereții sălilor de spectacol din România. De fiecare dată când sunt pe scenă și cânt toate cântecele alea care spun vreau iubire, vreau atenție sau nu vreau Soare, nu vreau Lună, sunt momente foarte intime pentru mine.

Și multă lume mă întreabă, dar cum? De ce plâng? Sau de ce te emoționezi? În fiecare spectacol în mine se mai curăță câte ceva. Se mai vindecă o bucată din copilul care poate n-a primit atât de multă atenție. Fetița Zurli e terapie pentru mine. Sper să-l fac fericit… am vorbit puțin de dimineață cu el și i-am spus: Îți mulțumesc tati, știu că atât ai putut să stai și ăsta a fost drumul tău. Dar… simt că mă ține de mână și că mă susține”, s-a destăinuit Fetița Zurli, potrivit viva.ro.

Ce locuri de muncă a avut Veronica Căliman înainte de a deveni Fetița Zurli

Înainte să devină actriță și să intre în „Gașca Zurli’, Veronica Căliman a avut diverse locuri de muncă legate de copii.

„Eu cu copiii am o poveste lungă. Am câştigat primii mei bani la 11 ani şi jumătate când am început să fiu baby-sitter pentru copilul unei vecine, care mi-era foarte drag. Dacă stau şi mă gândesc, tot timpul am avut o legătură specială cu copiii. Trei luni am lucrat la „Concordia’. Aveam 18 ani, eram foarte tânără şi a fost o experienţă extraordinară, dar atât am putut. Stăteam cu ei de vineri seara până duminica, petreceam timp cu ei şi eram un fel de… ei îmi spuneau mami. A fost foarte greu pentru mine, la un moment dat n-am mai putut să duc…”.