Filosoful și eseistul român Mihai Șora povestește, pe pagina sa de Facebook, o întâmplare ce a avut loc acum mai bine de 20 de ani, din care parlamentarii noștri ar avea foarte multe de învățat.
Șora își amintește că la începutul anilor ’90 a preluat funcția de ministru al învățământului. Doar pentru 6 luni, pentru că a venit mineriada. În acest timp a primit un telefon de la o persoană necunoscută care a încercat să-l șantajeze în schimbul unei locuințe. După răspunsul său prompt „Nu, mulțumesc! Nu doresc nicio altă locuință“, proaspătul ministru în guvernul “liber și democrat” instalat în fruntea țării după Revoluție a fost exclus din cercul politicienilor. Nu era “fiabil”.
Povestea membrului de onoare al Academiei Române ar trebui predată în Parlamentul României de astăzi, când aleșii nici măcar nu mai sunt întrebați dacă vor un bun, și-l adjudecă singuri.
“În 1990, proaspăt ministru al învățământului (– funcție din care mi-am dat demisia șase luni mai târziu, în iunie 1990, din cauza mineriadelor, fără a mai reveni, ulterior, în n i c i o p o z i ț i e p o l i t i c ă, în absolut n i c i u n G u v e r n), am fost sunat acasă de o Mărime, care m-a întrebat dacă nu vreau o locuință (nu-știu-ce-casă din nu-știu-ce-cartier-șic al capitalei).
I-am răspuns prompt („prompt“ însemnând: fără măcar să-mi imaginez care era, de fapt, intenția reală a ofertantului meu șef, – anume a s e r v i r e a) că am deja una, e drept – nu atât de „șic“, nici pe niveluri, nici cu saloane, dependințe, garaje etc., ci un simplu apartament, într-un bloc construit în anii ’20, bloc în care locuiesc și astăzi, de – iată! – peste șaizeci de ani.
Din clipa în care am dat răspunsul „Nu, mulțumesc! Nu doresc nicio altă locuință.“, situația mea în proaspătul guvern liber și democrat s-a schimbat radical. Am devenit neșantajabil (ceea ce eram deja, dar răspunsul meu anula orice dubiu), deci „nefiabil“ din punctul LOR de vedere, – lucru de care aveam să-mi dau seama imediat după scurta (și edificatoarea) conversație telefonică.
În zilele noastre, lupii tineri (cei care ar călca pe cadavre, ar roade gardurile ca să ajungă cât mai departe) nu mai sunt întrebați dacă doresc o locuință. Se duc ei înșiși să pretindă una, fiind – nu-i așa? – „pe drumuri“ sau în „situații locative nefericite“”, scrie Mihai Șora.